The Real Power of Storytelling: o selecție a unor fragmente de articole din presa străină de o excepțională forță jurnalistică

Fragmentele pe care vi le prezint azi vobesc despre o extraordinară capacitate jurnalistică de a spune povești reale. Selecția, conținând peste o sută de articole, a fost realizată de jurnalistul Conor Friedersdorf de la The Atlantic – un culegător californian de nestemate de presă, fondatorul newsletter-ului The Best of Journalism. Găsesc că fiecare fragment din aceste articole ar fi putut deveni un bestseller dacă autorii ar fi vrut să scrie cărți și nu articole de non-ficțiune. Vă invit să le savurați.

„Izolat printre urșii polari” de Justin Nobel (Popular Mechanics)
Serghei Ananov e captiv într-o lespede de gheață de la Cercul Arctic. Nu are baliză de localizare sau telefon și mai are foarte puțină apă. Ceața îl va ascunde de oricine l-ar putea salva. Va veni noaptea. Va veni hipotermia. Și orice creatură înspăimântătoare care-și duce existența în această lume primordială va veni și ea.

„Cetățeanul Kahn” de Kathryn Schulz (The New Yorker)
Wyoming e un teritoriu uriaș – ar încăpea toată regiunea Noua Anglie în ea, pentru ca apoi să arunci Hawaii și Maryland, ca să corespundă mărimii – dar e cel mai puțin populat stat al Uniunii; sub șase sute de mii de oameni locuiesc aici, mai puțini decât în Louisville, Kentucky. Populația musulmană de aici e, în mod corespunzător, mică – poate șapte sau opt sute de oameni. Contrar celor pretinse de organizația Opriți Islamul din Gillette, totuși, musulmanii care au ridicat moscheea nu sunt noi în zonă. Alături de circa douăzeci la sută dintre musulmanii din Wyoming, și-au făcut simțită prezența acum mai bine de o sută de ani, când un tânăr pe nume Zarif Khan a emigrat la fontiera americană.

„Copilul din sacoșa de plastic” de Bernt Jakob Oksnes (Dagbladet)
Sacoșa de plastic are urme de sânge. Se apleacă, apucă unul dintre mânere și înțelege că mai e o sacoșă înăuntru, cu mânerele înnodate. În timp ce încearcă să desfacă nodul, se aud niște scâncete înnăbușite dinăuntru. Reușește să dea la o parte sacoșele. Și în timp ce Tor privește concentrat, își dă seama ce e înăuntru. E o ființă umană. Un bebeluș viu, vânăt și rece.

„Expedieri din războaiele rap” de Forrest Stuart (Chicago Magazine)
Pentru cei din gașcă – și pentru alții ca ei – rapperii reprezintă biletul de ieșire din sărăcie. Devine responsabilitatea celorlalți să îi sprijine și să îi apere. Orice rapper are „trăgători”. Aceștia sunt membrii care dau bine în amenințările pe care rapperii le pun în versurile lor. Și da, asta înseamnă trageri adevărate, care uneori omoară oameni. CBE are o duzină de trăgători. Poate că AJ ține o armă automată în fotografiile sale de pe Instagram, dar el n-a tras niciodată înspre adversari.

„În interiorul Biroului Federal al prea multor arme” de Jeanne Marie Laskas (GQ)
E imposibil de spus câte arme avem în America – iar când una e folosită la o infracțiune, polițiștii nu pot face în niciun fel legătura cu cu proprietarul ei. Singurul loc în care poliția poate deveni de ajutor e o agenție kafkaescă din Virginia de Vest, unde, datorită lobby-ului pentru arme, computerele sunt ilegale, iar munca detectivilor e absurd de anacronică. În mod deliberat. Fiindcă geniile care lucrează aici inventează în tăcere modalități de a face imposibilul.

„Trei păstori pe un front suprarealist” de Christoph Reuter (Der Spiegel)
Încercarea de a recuceri Mosul de la Statul Islamic e în curs de desfășurare de aproape două săptămâni. Rezistența e feroce, iar haosul de pe liniile frontului a provocat unele scene suprarealiste.

„Faceți cunoștință cu familia Unger” de Jason Fagone (HUFFPOST)
Când erau tineri, 23 de bărbați și de femei au fost condamnați pentru infracțiuni groaznice – omucideri, violuri, tâlhării. Credeau că aveau să moară în închisoare. Așa urma să fie. Dar la un moment dat, doar cu câțiva ani în urmă, Merle Unger Jr., unul dintre cei mai cunoscuți artizani ai evadărilor din timpurile noastre, a descoperit o cale ingenioasă (și legală) de a-i scoate afară. A fost de neimaginat că ar primi o a doua șansă – și un experiment iritant pentru toți ceilalți.

„Gleznele lui David: cum imperfecțiunile ar putea prăbuși statuia desăvârșită a lumii” de Sam Anderson (The New York Times Magazine)
Mintea mea nu se putea opri din a-și imagina asta. Un cutremur lovește centrul Florenței. Clopotele bisericii sună întruna, bucăți de teracotă cad de pe acoperișul Renașterii, picturi inestimabile se desprind de pe zidurile din Uffizi. În acest timp, în Galeria Academiei, piedestalul lui David începe să se clatine. Mai întâi încetișor, cât să se schimbe perspectiva statuii și să pară că nu mai uită la vechiul dușman – Goliat – ci la unul nou: podeaua pe care stă de 134 de ani.

„Încolțită” de Christopher Goffard (The Los Angeles Times)
Alergă pe hol, panicată. Crezu că e vorba despre soțul ei, care lucra acum în calitate de comis voiajor, vânzând vinuri. Era tot timpul pe drumuri și se temu să nu fi avut un accident. Ofițerul Charles Shaver încercă să o calmeze. Nu era vorba despre soțul ei. Dar avea în mașină ceva ce nu trebuia să aibă?

„Remarcabila ascensiune și devastatoarea cădere a lui Joan Rivers de pe culmile comediei” de Leslie Bennetts (Vanity Fair)
În urmă cu doar câteva luni, Joan Rivers avea tot ceea ce își dorise: faimă, avere, slujba visată, un soț fidel, un copil iubitor, o proprietate generoasă și un viitor garnisit cu posibilități atrăgătoare. După ani de luptă, nu numai că reușise în calitate de artist comic, dar făcuse și istorie la nou lansata FOX Network, fiind prima și singura femeie din televiziune ajunsă moderatoare a unui talk show de noapte. Iar acum pierduse totul.

„Panta verticală” de Elisabeth Donnelly (Virginia Quaterly Review)
Dacă sportul, în cel mai onest, derivat din anticul olimpism, sens al cuvântului e întruchipat de războinicul singuratic care a alergat la Maraton să le spună trupelor că s-a încheiat războiul, atunci „sincro”, așa cum îi zic practicanții, e exact opusul. Nu e o disciplină de război. Nu denotă o mai mare viteză sau șietenie față în comparație cu adversarul direct. S-a dezvoltat în ultima sută de ani și, în aparență, e divertisment. Deși poate că a fost divertisment la origine, înotul sincron e o sărbătoare a unor sportivi extraordinari care performează cu har și grație în apă. Combină dansul, coregrafia, gimnastica, originalitatea și arta de a spune o poveste. Competiția în sine e să vedem cine atinge perfecțiunea în apă.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

three × one =