Oamenii de litere Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Dan C. Mihăilescu, Antoaneta Ralian, Radu Paraschivescu, actorul Florin Piersic Jr., violonistul Alexandru Tomescu, compozitorul Adrian Enescu, starul radio Andrei Gheorghe și omul de televiziune Cătălin Ștefănescu. Tuturor le-a făcut portretul Ștefan Boroș-Tety, la desenele căruia am adăugat chestionarele cu întrebările lui Proust și cu răspunsurile celor 10 oameni faini.

Mircea Cărtărescu: „Îi admir pe cei ce-ntind mâna și rup de pe ramuri fructele vieții”

Mircea Cărtărescu

De ce te temi cel mai tare?

De sentimentul singurătății și lipsei de sens. De lipsa dragostei în jurul tău. De momentul când ai ajuns cu spatele la zid și nu ai niciun prieten.

Care e prima ta amintire?

Am până-n doi ani și plâng în hohote, în curtea unei case cu mulți chiriași. Fiindcă Gioni, cățelușul vecinilor, șchioapătă cu un picior lovit.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Îi admir cu invidie pe cei veseli și nepăsători, pe cei niciodată vizitați de îndoieli, de remușcări, de ambiții, de planuri de viitor. Pe cei ce-ntind mâna și rup de pe ramuri fructele vieții.

Ce-ți place la înfățișarea ta?

Nu stiu, nu m-am mai privit de mult nici în oglinzi, nici în ochii nimănui.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

O minte încă funcțională, care face încă față vieții.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Victor Cărtărescu.

Ce îți reproșezi cel mai des?

Că mă complac în situații fără ieșire.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Aș fi fost un la fel de prost entomolog.

Cum ți se spunea când erai mic?

Mama-mi spunea Mircișor, copiii – Mirciosu. Prietenii îmi spun până azi Mircione.

Care e cea mai mare realizare a ta?

De departe faptul că am ajuns până la vârsta de-acum, împotriva tuturor previziunilor.

 Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Dac-ar fi fost sincer, ar fi fost chiar cel mai frumos lucru: „Ești băiatul vieții mele”.

Cum aţi dori să-și amintească posteritatea de tine?

Deloc.

 

Vladimir Tismăneanu: „Mă uit în oglindă doar când mă bărbieresc”

Vladimir Tismăneanu

De ce te temi cel mai tare?

De turbulențele de zbor. Dar și de agresiunile verbale ori fizice, de bullies.

Care e prima ta amintire?

Eram la creșă, ori la cămin, somnul obligatoriu de după-amiază. Nu puteam dormi, priveam în gol, ma întrebam de ce nu sunt acasă. O altă amintire: suntem în sufragerie, invitați de seamă, eu mă pregătesc să merg la culcare. Rostesc apăsat cuvintele: „Lenin a fost un geniu rău“. Ai mei rămân consternați, tăcere mormântală. Mă retrag fără să înțeleg ce-am spus atât de deranjant. Peste ani, aveam să înțeleg.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe Vaclav Havel și pe Horia Patapievici. Pe primul pentru că a știut să readucă moralitatea în politică, să descopere perle în noroi. Pe cel de-al doilea, pentru că întruchipează claritatea morală și noblețea spiritului.

Ce îți place la înfățișarea ta?

Nu mă uit des în oglindă, de fapt numai atunci cand mă bărbieresc. Încercând totuși să mă obiectivez, bănuiesc că părul. Sunt fericit că fiul nostru, Adam, l-a moștenit pe varianta blondă. Nu va cheli!

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Limbile străine, capacitatea de a citi cărțile la care țin în original (ori măcar unele dintre ele).

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Depinde de perioadă. Mi-ar plăcea să fie James Franco.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Nervozitatea, anxietățile, o oarecare nerăbdare.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Germanistica sau filosofia morală. De fapt le practic pe amândouă, dar nu în chip academic.

Cum ți se spunea când erai mic?

Ca și acum, Volodea sau Volo.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Faptul că am condus Comisia Prezidențială care a scris Raportul Final despre dictatura comunistă din România.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

L-a spus Mircea Cărtărescu, atunci când m-a numit „un Marcel Proust al comunismului românesc”. La rândul său, fără să vrea, Ion Ianoși mi-a făcut un mare compliment când m-a numit „un aventurier al ideilor“.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Ca un om între oameni.

Dan C. Mihăilescu: „Îmi reproșez nemăsura și logoreea”

 Dan C. Mihăilescu

De ce te temi cel mai tare?

De spitalizarea românească.

Care e prima ta amintire?

Că sunt smuls de maică-mea din pătuţ (aveam doi, trei ani), de groaza tatălui, şi coborât în fugă pe o scară spiralată. Nu reţin dacă m-a scăpat din braţe sau nu şi, deci, n-am să ştiu niciodată dacă de acolo-mi vine bâlbâiala.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe Tania, soţia mea. Ne ştim din 1972, ne-am căsătorit în 1976 şi suntem în 2013: tot atâţia ani în care nemăsura mea admiră nesmintit echilibrul, armonia, chibzuinţa, discreţia, seninătatea, pe scurt: înţelepciunea ei.

Ce îți place la înfățișarea ta?

Din înfăţişarea exterioară, nimic. Din peisajul interior, idealismul părţii angelice, altruismul şi buna dispoziţie cu care-mi administrez excesele.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Credinţa în bine.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Poate Orson Welles, chit că eu mi l-aş dori pe Al Pacino.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Nemăsura, coté-ul reactiv, nesiguranţa, logoreea.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Dacă nu medic pediatru, în orice caz duhovnic.

Cum ți se spunea când erai mic?

Nuţică (bunicii), Bibiloi (unchiul şi mătuşa), Lucică (maică-mea).

Care e cea mai mare realizare a ta?

Fiica noastră, Ana Maria.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că aş fi un Sainte-Beuve al istoriei literare româneşti (Horia-Roman Patapievici).

Cum ai dori să-și amintească  posteritatea de tine?

Un vrednic gazetar cultural şi-un pitoresc personaj al vieţii literare.

Antoaneta Ralian: „O să-mi zacă numele prin rafturile bibliotecilor”

Antoaneta Ralian

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

În literatură sunt o admiratoare înveterată a lui Proust și a Virginiei Woolf, pentru minuția cu care disecă, anatomizează sufletul omenesc până la ultima fibră; pentru cotitura pe care au marcat-o în literatura secolului douăzeci, pentru subtilitatea cu care redau laboratorul psihic în care se nasc și se dizolvă emoțiile. În realitatea cotidiană îl admir pe Andrei Pleșu, pentru inepuizabilul și finul său simț al umorului, pentru inteligența scăpărătoare, pentru detașarea filozofică (spontană sau deliberată) față de vicisitudinile vieții, pentru concepția ironică și metaforică asupra vieții.

Ce-ți place la înfățișarea ta?       

Nimic. Nu mă plac, nu sunt genul meu. Pe vremuri se spunea că am ochi frumoși; la coaforul meu, fetele mă porecliseră «doamna cu ochi frumoși». Azi, ochii mei sunt simple unelte de lucru, obosite și vag încețoșate.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?   

  1. a) Bilețelele umoristico-amoroase pe care mi le strecura soțul meu în poșete, în buzunare, sub pernă, sub farfurie, de gâtul cățelului, și din care am mai găsit unele și după moartea lui. b) Inelul de aur masiv pe care mi l-au dăruit părinții când am luat bacalaureatul cu brio. Cum lucrurile s-au petrecut în perioada de sărăcie lucie de după război, și nu aveau posibilitatea să-mi cumpere ceva valoros, și-au dat la topit verighetele (late, cum se purtau pe atunci) și mi-au făcut un inel-chevalieră, pe care nu l-am scos de pe deget de la vârsta de 18 ani, nici la baie, nici la plajă, nici în mare.

Cine ar juca rolul tău într-un film? 

Mi-ar plăcea să mă interpreteze Judi Dench, care a redat-o magistral pe Iris Murdoch în filmul „Iris“. I-a copiat exact gesturile, mișcările, inflexiunile vocii. Dar cu mine nu cred că s-ar potrivi. Mai curând se apropie de mine și ca înfățișare, și în reacții, Helen Mirren, o actriță foarte sensibilă și inteligentă, care știe să se transplanteze.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

a) Îmi reproșez lipsa de încredere în mine, complexele și timiditatea în public, care-mi provin din copilăria supraocrotită, din educația restricționistă, în spiritul Decalogului. b) Faptul că sunt cretină în materie de Internet (și de tehnică, în general) și trebuie să apelez la ajutorul altora.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Mi-ar fi plăcut mult să fiu muziciană, dar n-am talent de interpret, ci doar de înfocată melomană. Cred că aș fi putut să fiu o bună profesoară (pentru asta m-am și pregătit). Voiam să sădesc dragoste de cultură și de lectură în mințile copiilor.

Cum ți se spunea când erai mică?

Din numele Antoaneta, părinții au derivat diminutivul Tonci, care s-a pretat la diverse alte diminutivizări, Mama îmi spunea Toncica, iubitul meu, eroul primei mele mari iubiri, îmi spunea Toncicuț și mi-a compus chiar un acrostih, în limba franceză, folosind ca inițiale literele acestui diminutiv. Am și azi o prietenă care mă strigă Toncișor. Dar nu-mi plac diminutivele.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Ar fi normal să răspund că cea mai mare realizare o constituie cele 116 (în curând, 117) traduceri de romane, piese de teatru, eseuri pe care le-am efectuat, elogios primite, precum și încercările de publicistică, destul de numeroase. Dar consider că e o mai importantă realizare faptul că am venit în București, imediat după încheierea războiului, o provincială timidă, anonimă, fără relații, fără pile, și am ajuns de-a lungul anilor, doar prin simplele mele puteri, fără niciun ajutor exterior, să-mi fac un nume, să adun numeroase premii, sa fiu foarte solicitată de edituri, să mi se ceară numeroase interviuri, să fiu invitată, poftim, și la acest chestionar. Ca într-o telenovelă siropoasă, în care triumfă binele și fata săracă ajunge vedetă.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Cuvintele pe care mi le-a spus publicistul Petre Răileanu, când l-am cunoscut la un concert la Ateneu: „N-am știut că Joyce a scris în românește“. Era după apariția traducerii mele din Joyce.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Mi-e absolut indiferent, din moment ce n-am să aud și n-am să știu ce se spune. De altfel, posteritatea te dă repede uitării, are memorie scurtă. Când o să dispar, or să apară, probabil, câteva ferpare convenționale în revistele literare și, pe urmă, adio și n-am cuvinte.O să-mi zacă numele prin rafturile bibliotecilor.

Radu Paraschivescu: „Nu am stat nicio zi în spital şi nu am avut nicio zi de concediu medical”

Radu Paraschivescu

De ce te temi cel mai tare?

De ceea ce zboară (avioane) şi de ceea ce se târăşte (reptile). De primele tot mai puţin, de ultimele tot mai mult. A, şi mă mai tem de boală. Ştiu, n-o să primesc niciodată vreun premiu pentru curaj.

Care e prima ta amintire?

Sunt la Costineşti, într-o casă în care dă năvală soarele, şi mă trezeşte bunica mea din Constanţa, care-mi spune să nu mănânc prea multe dude. Şi promite, în schimbul cumpătării mele, o plăcintă dobrogeană încreţită.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Îi admir pe cei care mai pot şi mai ştiu să admire. O afirmaţie riscantă, câtă vreme consider că fac parte dintre ei. Dar nu, nu mă autoadmir şi nu sunt amorezat de mine însumi. Spun doar că dacă înlături scamele invidiei de pe admiraţie, ai în proprietate unul dintre cele mai nobile şi înviorătoare sentimente.

Ce-ți place la înfățișarea ta?

Îmi place vorba aceea veche, după care bărbatul trebuie să fie puţintel mai frumos decât dracul. E un alibi indestructibil. Şi un alt fel de-a spune că nu prea are ce să-mi placă la mine. Mă rog, unii esteţi cu umor au observat că, dacă aş fi fost femeie, aş fi avut picioare frumoase. Îmi place să cred c-au zis-o fiindcă se temeau să nu treneze conversaţia.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

În planul pipăibilului neînsufleţit, un birou vechi de peste o sută de ani, din lemn de trandafir, la care lucrez de când eram elev. Mi s-a transmis din generaţie în generaţie. Altfel, viaţa însăşi, oricât de preţios ar suna.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Mi-ar fi plăcut Coluche, dar nu mai trăieşte. Hm, e greu de ales. Edward Norton. E voie?

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că-mi rod unghiile, că mă împrăştii în mai multe direcţii decât s-ar cuveni, că văd prea multe meciuri şi că n-am învăţat să cânt la chitară.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Presupun c-aş fi fost un profesor cumsecade. Mai bine zis, cum se cade. De altfel, am şi predat vreo patru ani şi ceva, prin anii optzeci. Şi mi-a plăcut. Sper că şi lor.

Cum ți se spunea când erai mic(ă)?

Când eram mic şi blond, tata îmi zicea “Rădiţa” (deh, îşi dorise fată). Iar în liceu mi se spunea “Ureche”. Încă n-am stabilit dacă din cauză că le strecuram mingea printre picioare băieţilor la fotbal sau fiindcă urechea mea stângă era un pic mai pleoştită decât dreapta.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Să ştii că mă ţine ceva la gât când încerc să mă uit înapoi, cu sau fără mânie, cu sau fără mândrie. Am un copil foarte reuşit, pe care, din vina mea, îl văd foarte rar şi pe care nu-l merit. Am nişte cărţi scrise şi traduse, de care cine ştie dacă o să-şi aducă aminte cineva peste două-trei decenii? (Mai degrabă n-o să-şi aducă.) Am alături un om care mă redeprinde cu incandescenţa iubirii, iar asta chiar contează. Iar dacă vrei şi realizări care-l au pe “nu” în faţă, nu am stat nicio zi în spital şi nu am avut nicio zi de concediu medical.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că sunt un motan care toarce inteligent, răstignit pe o rază de soare în Campo dei Fiori. A spus-o Sorin Stoica, săracul.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Numai de mine n-o să aibă timp posteritatea. Dar, mă rog, cred c-ar putea să conserve despre mine imaginea unui tip politicos, punctual, cu onoare şi umor şi Hai, şi cu un strop de talent. Îi cer cam mult, nu?

Florin Piersic Jr.: „N-am răspuns niciodată la întrebarea ˂de ce te temi˃. M-aș expune inutil”

Florn Piersic Jr.

De ce te temi cel mai tare?

Niciodată n-am răspuns la întrebarea asta. Nu e normal să-mi etalez punctele slabe, m-aș expune inutil.

Care e prima ta amintire?

Crăciunul. Aveam vreo cinci ani. Au sunat colindătorii la ușă. Și când am întrebat “cine e?”, au început să urle ceva. M-am speriat și am fugit la maică-mea.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe Murakami. Pentru că nu dă interviuri. Dacă e să fiu realist, nici n-are nevoie.

 Ce-ți place la înfățișarea ta?

Absolut nimic. Dar m-am obișnuit cu ea.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Un jurnal. Mai vechi. Nici măcar nu e al meu, i l-am confiscat cuiva.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Taică-meu. După o operație estetică destul de obositoare.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că iar am pierdut o oră din viață pe Facebook.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Tâmplărie.

Cum ți se spunea când erai mic?

Pierre.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Copchila mea.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

“Mi-e îngrozitor de dor de Piersic.” (Prietena mea, către sora ei, după vreo săptămână în care am fost departe unul de altul.)

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

“Ăla cu operele cumplite.”

Alexandru Tomescu: „Rolul meu l-ar juca Tony Leung Chiu Wai

Alexandru Tomescu

De ce te temi cel mai tare?

De faptul că timpul pe care-l am la dispoziție pentru a-mi împlini proiectele este limitat. Sper să pot duce la bun sfârșit tot ceea ce am început!

Care e prima ta amintire?

Dinu Lipatti interpretând în ultimul său recital coralul “Jesus bleibet meine Freude”. Părinții mei aveau o copie pe banda de magnetofon a celebrei înregistrări și mi-o tot puneau să o ascult, pe când eram bebeluș.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe idealiști și pe visători, fiindcă îmi place să cred că sunt unul dintre ei.

Ce-ți place la înfățișarea ta?

Mâinile – întotdeauna am putut „citi” foarte multe despre o persoană doar privindu-i-le.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

În termeni materiali, vioara Stradivarius, bineînțeles. Ea reprezintă însă cu mult mai mult decât o simplă valoare financiară, este însăși vocea mea atunci când urc pe scenă, cea care poate transmite cele mai intense și mai intime trăiri în modul cel mai direct, de la suflet la suflet și de la inimă la inimă. În termeni spirituali, dragostea celor apropiați este cu siguranță lucrul cel mai de preț pentru mine.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Mi-ar plăcea să fie un film regizat de Wong Kar-Wai, iar atunci actorul ar fi Tony Leung Chiu Wai.

Ce îți reproșezi cel mai des?

Că nu am reușit încă să extind printr-un miracol cele 24 de ore ale zilei! Dar lucrez intens în această direcție.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

N-aș putea spune că „am ales“ cariera mea actuală. Mai degrabă, muzica a făcut întotdeauna parte din viața mea. Cânt la vioară de la 6 ani și nu-mi pot imagina altceva care să-mi aducă mai multă bucurie decât muzica și împărtășirea ei.

Cum ți se spunea când erai mic?

La școală mi se spunea „Zdrăngănici“ – o dată, deoarece cântam la vioară și apoi, din cauza numeroaselor insigne și decorații pionierești pe care le tot primeam după concursurile la care participam, insigne care tot zornăiau atunci când le purtam.

Care e cea mai mare realizare a ta?

A fost un proiect amplu, care s-a întins pe durata a trei ani de zile, mai precis trei turnee – am cântat toate cele trei mari integrale pentru vioară solo – Cele 24 de capricii de Paganini, cele 6 sonate de Ysaye și cele 6 sonate și partite de Johann Sebastian Bach. Nu a fost doar un parcurs muzical, ci si unul spiritual. M-am bucurat foarte mult să văd un public extrem de numeros venind să asiste la aceste maratoane pe care le-am inaugurat. Acesta este însă doar începutul….

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că am reușit să fac oameni fericiți sau chiar să le schimb viața în bine cântându-le.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Cu sinceritate și cu umor.

Adrian Enescu: „Stăteam pe podul Basarab și ascultam polifonia”

Adrian Enescu

De ce te temi cel mai tare?
De linişte.

Care e prima ta amintire?
Am descoperit muzica de unul singur, sau muzica m-a ales pe mine. Tot ce era ritm si sunet mă fascina. Îmi aduc aminte: stăteam pe podul Basarab şi ascultam polifonia (cântatul pe mai multe voci) care se compunea din ritmurile roţilor de tren, din aburii scoşi de locomotive combinat cu şuieratul grav sau ţiuit, cu murmurul oamenilor, cu zgomotul maşinilor. În scurt timp, am devenit dirijorul, solistul şi compozitorul acestui ansamblu.


Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

A “admira pe cineva” pentru mine înseamnă “a te cunoaşte“. Eu cred că “a te cunoaşte“ de fapt înseamnă două lucruri:
1. a te auto-analiza
sau
2. a avea un model
Răspund la cele două puncte:
1. fiind vorba de mine însumi, sunt îngăduitor!
2. pot deveni epigon!


Ce-ți place la înfățișarea ta?

Aripile. Momentul în care îmi întind aripile şi mă avânt în zbor!

 

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?
Condiţia de creator de muzică a fost cheia cu care am deschis multe uşi şi modul meu de supravieţuire. Pentru mine, muzica este ceea mai frumoasă şi complexă artă. Pot să ascult muzica la infinit. A fi compozitor înseamnă rezistenţă fizică şi psihică. Să nu te doboare nici insuccesele, dar nici succesele. Până la sfârşit rezistă numai cine iubeşte cu adevarat arta.

 

Cine ar juca rolul tău într-un film?
Şi dacă ar fi numai un film documentar? Cred că important nu e cine “joacă” , important este ce se spune.

 

Ce-ți reproșezi cel mai des?
Personajele stranii aflate la intersecţia cinismului şi a prostiei care se agită în jurul meu şi pe care uneori le bag în seamă.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?
Aş fi ales să fac Muzică. Pentru că “SUNETELE” sunt o colecţie de povestiri, spuse cu o voce seducătoare, pline de fantastic, farmec şi îndrăzneală.

 

Cum ți se spunea când eraţi mic?
Ca şi astăzi, nu am avut porecle.

 

Care e cea mai mare realizare a ta?
A fi Compozitor.

 

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?
Săraca mama mea a ajuns pe masa de operaţie. Anestezistul vrea să fie drăguţ, să destindă atmosfera. O întreabă candid: “Doamnă, purtaţi numele unui mare compozitor?“. Replica mamei a venit instantaneu: “Da! E fiul meu“.

 

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?
De foarte multe ori m-am intrebat dacă cineva îşi va aminti. Şi Cum? În fond, nu e treaba mea! Eu am conjugat verbele A FI şi A AVEA cât mai corect şi coerent.

 

Andrei Gheorghe: „Sunt orice ratat”

Andrei Gheorghe

De ce te temi cel mai tare?

Îți dau un răspuns bizaroid, pentru că mi-a cerut un prieten să scriu despre foame și mi-am dat seama că nu pot să scriu despre foame. Nu mi-a fost foame niciodată. Și atunci cum să mă tem de ceva ce nu s-a întâmplat? Hm, de ce mă tem?… Păi sunt multe: să nu-mi intre o așchie sub unghie, de aia mă tem rău de tot!, să nu calc greșit, să nu-mi rup piciorul…

Care e prima ta amintire?

Sunt în pat, sunt singur, plâng ca disperatul și nu mă opresc. Cu furie plâng. Maică-mea e-n altă cameră, i s-au terminat nervii. Vine mătușă-mea, mă bâțâie – na-na-na-na-, la un moment se enervează și mă trântește în pat: paaaanc! Vine maică-mea și face scandal, o ceartă pe mătușă-mea, că de ce m-a trântit în pat. Am și prima amintire cu sens. Este cenușiu, întuneric, sunt în gară în Constanța, sunt mic. Taică-meu are un palton gri care e cât Turnul Eiffel. Eu am o mână foarte mică, în mâna lui, și mergem pe dedesubt, prin pasaj, e o lumină galbenă și, așa, zombie like

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Multă lume. Admir succesul, gloria, caracterul. Uite, Hagi, de exemplu. Ilie, Nadia. În general sportivii, pentru că mi-au dovedit în față, fără șpagă, fără mită, fără grup parlamentar, că sunt buni. Simona Halep – cum să n-o admiri? În general, sportivii îmi provoacă o admirație „neadulterată“! Dar nu doar sportivi – uite, Malala!

Ce-ți place la înfățișarea ta?

Nu prea sunt mort după mine. Îmi place trupul meu. E viu, e armonios, a făcut sport, e cinetic, e motric, reactiv, îl simt bine, mă bucur de el. Îmi iubesc trupul.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Aici ai două tipuri de răspunsuri, de genul „case, bijuterii“…Sunt mai sceptic cu deținerea, cu posesia. Ea, de fapt, nu există. E o convenție. Așa că e foarte greu să-mi dau seama ce dețin. Nu dețin nimic.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

John Malkovich.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Furia.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Orice. Sunt orice ratat: actor ratat, regizor ratat, dansator ratat, pictor ratat, poet ratat, sunt multe ratări…

Cum ți se spunea când erai mic?

Rusnac împuțit.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Că-s viu.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

I don’t know.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Mi-e indiferent, posteritatea nu există. Trust me, I know.

 Cătălin Ștefănescu: „Îmi reproșez că pierd vremea aiurea”

Cătălin Ștefănescu

De ce te temi cel mai tare?

Uneori, de propria mea teamă. La fel de bine cum și rîd de ea.

Care e prima ta amintire?

O fereastră mare și un ghiveci în care bunică-mea creștea o aloe enormă.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe oamenii în care pot sa am încredere mai mare decît în mine. Pentru că fiecare dintre ei, într-un fel anume, duce lumea mai departe.

Ce îți place la înfățișarea ta?

Poate câte o haină.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

N-am așa ceva. Mă bucur de oamenii în preajma cărora am norocul de a mă afla.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Habar n-am. Peter Sellers?

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că pierd vremea aiurea.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Teatru și film.

Cum ți se spunea când erai mic?

Bilă.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Mă bucur de faptul că găsesc și spun povești.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Cu permisiunea ta, l-aș numi emoționant. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu oameni în toată firea care mi-au spus: „Am crescut cu emisiunea ta.“

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Nu mă gândesc la așa ceva. Mi se pare ridicol.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 × 2 =