Revoluţia m-a prins în haine kaki, într-o unitate a Ministerului de Interne: aveam 20 de ani, picasem la facultate, mama reuşind să mă scape de încorporarea în Ministerul Apărării – unde se dădea cu sapa pe ogoarele patriei – cu ajutorul unui kilogram de cafea.

În decembrie 1989, eram un pârlit de ostaş în termen, undeva, pe lângă Târgovişte. Azi cred că îi spune, pompos, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri, comuna Gura Ocniţei. Atunci era o şcoală auto de reciclare a cadrelor MI, iar eu serveam patria într-o centrală în care sunau când şi când telefoanele, la care răspundeam, invariabil, „Şcoala Ochiuri, soldat Ghibuţiu, ordonaţi!“.

Am aflat de Timişoara de la femeia de serviciu care deretica în comandamentul unităţii. Ascultase acasă Europa Liberă şi a presupus că simpatizam cu „huliganii”, aşa că a ameninţat: „O să vedeţi ce-o să păţiţi!…”.

În unitatea de Securitate pe care o deserveam, mai precis în centrala telefonică ținându-mi loc și de dormitor, și de cameră de zi, aveam un radio care nu prindea unde scurte, deci n-aveam parte de Europa Liberă. Se prindea, în schimb, Vocea Americii, dar nu puteam asculta în fiecare seară – depindea de ofițerul de serviciu, care venea seara, de plictiseală, pe „la mine”, că era fun, se fuma, erau telefoane… Dacă era vreunul mai comunist, evitam să mă joc pe scala radioului, în cel mai bun caz, dădeam pe bulgari, iar dacă zicea vreunul ceva, replicam că îmi place „Wonderful Life” a lui Black (săracul, s-a prăpădit de curând), iar românii o difuzează rar! Dacă era vreun ofițer mai tânăr, îl lăsam să joace la nesfârșit sceneta în care caută niște muzică, dă de un post în limba română, hopa, e Voice of America!, ia să vedem ce mai zic ăștia, nu că ne-ar interesa!…

După 17 decembrie 1989 s-a dat nu ştiu ce consemn. Până şi eu, apt necombatant, başca „pilos“, am fost nevoit să-mi iau în primire arma de pe inventar, pe care am pus-o sub pat, ca să nu ocupe spaţiu. Au urmat ordine ce păreau date de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Gura Ocniţei – aşa s-a chemat ulterior ospiciul din vecinătate. Din oră în oră, ordinele alternau, de la înarmaţi-vă până-n dinţi şi staţi cu glonţ pe ţeavă, până la încuiaţi totul şi înghiţiţi cheia.

La Ochiuri, Revoluţia a triumfat fără vărsare de sânge. S-a zvonit că Nicolae Ceauşescu urma să fie ascuns la noi, dar până la urmă l-au dus la Târgovişte. Pentru câteva zile, ne-am schimbat petliţele roş-albastre cu unele ruginii, de pompieri, ca să nu atragem mânia populară. Spre bafta mea, singura formă de reprimare la care am asistat a fost disputa dintre două cadre, pe tabla de şah: din servilism, plutonierul-major de la popotă se tot lăsa bătut de comandantul unităţii, un maior căruia îi şi curăţa covoarele în civil, fiind vecini de bloc.

Eu am fost făcut, nemeritat, fruntaş.

Am mâncat aproape exclusiv de la pachet, bucătăresele își frângeau mâinile (și doamna mai plinuță și mai pricepută, și cea slabă, mai puțin!) că nu mă duc la cantină, îmi trimiteau mâncarea prin alți soldați – cum ziceam, am fost privilegiat, nu mai povestesc când l-au făcut pe tata ministru și a venit o dată în vizită, de au bătut ofițerii recordul de temenele.

Centrala era într-o vilă, mă bucuram când veneau în reciclare ofițeri și subofițeri de la Penitenciare, fiindcă aveau povești colosale (iar cei din nord, și palincă) sau când se pregăteau sportivi de la Dinamo. Odată au fost în pregătire și voleibaliștii dinamoviști, generația fabuloasă cu Căta-Chițiga, medaliatul cu bronz la Olimpiada moscovită, le-am luat interviuri – eu împărțeam ziarele în unitate și le citeam din scoarță-n scoarță – mi-au dat autografe pe un carnețel, „pentru un viitor bun ziarist”, m-am simțit flatat, dar habar n-aveam că va veni Revoluția și o să ajung jurnalist.

Ca la 20 de ani: vorba aia, păr lung și minte scurtă!
Ca la 20 de ani: vorba aia, păr lung și minte scurtă!

Citeam pe rupte, Shakespeare, Cehov, era bine.

Am scăpat în aprilie ’90, s-au făcut 26 de ani de când am terminat armata, după care am devenit Golan de Piaţa Universităţii. Restul e tranziţie.

– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × two =