Sunt cărți care ne vorbesc, dar nu foarte multă lume vrea să le asculte. Asta le spune Denisa Comănescu cititorilor strânși, la sfârșit de septembrie, la Humanitas-ul de lângă Cișmigiu, pentru a o întâlni pe scriitoarea catalană Care Santos, care-și lansează al doilea roman în limba română,  „Aerul pe care îl respiri”. Iar dacă aceste cărți ne spun și poante despre limba catalană, Wagner și Gaudí, cum se va vedea mai jos, cu atât mai tare ciulim urechile.

Desigur, cei care ne aflăm în superba librărie bucureșteană suntem dispuși să ascultăm vocea cărților, ba și pe a autoarei. Care Santos, o prezență extrem de caldă și deschisă (avea să ne dea autografe în limba română…), ne mărturisește că, pentru ea, a scrie și a supraviețui e același lucru. Și că nostalgia e acel preț pe care-l plătim pentru că am fost cândva fericiți.

Plec îmbătat de plăcere de la librărie și, în drum spre casă, încep „Încăperi ferecate”, primul roman al lui Care Santos tradus la noi. Fiindcă e doar un articol scris într-o sâmbătă la prânz, fără pretenții de exegeză, mă voi limita să observ că volumul-frescă despre Barcelona e un roman a cărui frumusețe stilistică îți taie respirația și un amestec captivant de ficțiune și realitate. Pentru a nu le strica plăcerea celor care n-au citit această carte, mă voi opri la trei mostre de umor savuros descoperite în paginile ei. Prima se referă la graiul matern al scriitoarei: „acea dulce și bogată limbă catalană care e la fel de bună pentru a proclama republici ca și pentru a vinde pepeni”. A doua  are de-a face cu marele compozitor Richard Wagner. E atribuită industriașului valencian Emilio De La Cuadra, acesta recitând următoarele versuri: „La Wagner, vrednic teuton/ Plictiseala cântă-n orice ton”. Din „Precizările și mulțumirile” autoarei de la sfârșitul volumului, ne vom lămuri că satira îi aparține în realitate lui Cesar Gonzalez Ruano, citat în memoriile prietenului său Ignacio Agusti.

În fine, cea mai suculentă expresie a hazului nebun pe care și-l îngăduie scriitoarea în joaca sa de-a personajele adevărate ori închipuite se găsește în acest pasaj: „Samà (…) a cumpărat toate aceste terenuri ce păreau la capătul lumii și apoi le-a vândut lui Eüsebi Güell la un preț exorbitant, pentru ca protejatul său, acel Gaudí care nu știa să traseze o linie dreaptă, să le utilizeze pentru ororile sale arhitecturale”.

E un fragment care ilustrează, cred, arta scriitoarei de-a concepe un adevăr fictiv. Salvador Samà, aflăm din „Dramatis personae”, ghidul personajelor de la finele cărții, a existat în realitate: a fost primar în două rânduri al Barcelonei și i-a vândut lui Güell, în 1899, terenurile pe care se întinde azi celebrul parc proiectat de Gaudí. Descrierea stilului acestuia rămâne însă un mister – să o fi găsit scriitoarea în presa conservatoare a vremii sau e o plăsmuire menită să aducă savoare unei pagini splendide?

Cum nu citisem cartea, n-am apucat să o întreb pe scriitoare. Nici măcar să-i spun cât de asemănătoare sunt limba catalană și cea română (așa-i că puteți traduce lesne enunțul „pots venir um moment?” drept “poți veni un moment”?).  Veți admite, și dulcele nostru grai e potrivit atât pentru proclamarea de republici, cât și pentru vânzarea pepenilor.

PS. Imaginile cu operele lui Gaudí (Sagrada Familia, Casa Battló, La Pedrera, Parcul Güell) care ilustrează acest articol sunt din toamna lui 2008, anul primei mele vizite la Barcelona, și reprezintă un modest omagiu la adresa „ororilor” realizate de geniul modernismului catalan.

Romanul „Încăperi ferecate” este publicat de Editura Humanitas Fiction.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fifteen + 12 =