Când am ajuns în presă, în urmă cu 25 de ani, nu mi-a spus nimeni că ar exista o artă a necrologului, că sunt experți renumiți în domeniu, ba și școli jurnalistice distincte – cea americană și cea britanică. Nu aveam habar că undeva pe lumea astea sunt editori de necologuri, nu văzusem filmele „Serendipity” și „Closer” (în care sunt personaje întruchipând un redactor american și, respectiv, unul britanic) și, desigur, nu scrisesem un articol despre acest soi de jurnalism care s-a practicat în perioada interbelică și la noi, după care a devenit cu totul sporadic.

Săptămâna trecută, am citit într-un bastion al jurnalismului românesc, „Gazeta sporturilor”, un necrolog care se apropie foarte tare de ceea ce e de fapt acest gen de a scrie. În acel moment, mi-am amintit că am scris și eu, cu mai bine de cinci ani în urmă, 8 evocări dintr-o specie jurnalistică, sună funest de ironic!, pe cale de dispariție în România. Evident că n-a fost deloc ușor, mai ales când am publicat rânduri despre oameni pe care nu-i simpatizasem (și acum, am ezitat îndelung să îl alătur pe Adrian Păunescu unei galerii în care se află o personalitate precum Ion Rațiu; dar, volens-nolens, au fost contemporani și au marcat, fiecare în propriul mod, existența multor oameni) .

Am scris despre toți aceștia întrucât am considerat că era de datoria mea să o fac. O datorie de jurnalist de opinie, aflat în slujba opiniei publice. În plus, aceste articole sunt despre viața celor care nu mai sunt, nicidecum o cronică a dispariției lor.

Ion Rațiu (1917-2000)

1287160022ratiu_ion_1990-ok

A fost odată un papion

L-am votat pe Ion Raţiu nu doar din frondă faţă de o imensă masă electorală care nu înţelegea opţiunile generaţiei mele. 

Aş spune că Raţiu a fost şi singurul pe al cărui nume chiar am pus ştampila cu convingere. Cu cât era mai înjurat în „Adevărul“, „Azi“ sau „Dimineaţa“ (presa de curte a regimului iliescian), cu atât îmi devenea mai simpatic. Îmi plăceau faţa lui de bunicuţ şi zâmbetul larg de om deschis, spre deosebire de rânjetul căznit al lui Ion Iliescu, care cică făcea să apară soarele – o gogoriţă despre care credeam că mai putea fi înghiţită în 1990 doar în Coreea de Nord.

După 50 de ani de exil, Raţiu se întorsese de la Londra cu un accesoriu vestimentar care în România era intolerabil pentru peste 90 la sută din electorat: papionul. Oricât de ridicol ar suna azi în urechile publicului tânăr, în acele timpuri, papionul nu era una dintre expresiile rafinate ale eleganţei masculine, ci un simbol al moşierilor şi industriaşilor pregătiţi să aducă în România tot ce poate fi închipuit mai rău. În plus, Ion Raţiu avea, chipurile, un aer desuet – de parcă Iliescu, în costumele sale evocându-l pe comunistul albanez Enver Hodja, era vreun „trendsetter“! – şi vorbea româneşte cu un intolerabil accent britanic. Başca, dăduse de gustul caviarului, în locul salamului cu soia, prin urmare, nu putea pricepe subtilităţile gastronomiei autohtone din vremea comuniştilor. Şi deşi era la o vârstă venerabilă, mediile feseniste îi inventaseră o amantă, în timp ce Ion Iliescu, întruchiparea moralităţii, nu putea fi bănuit de o asemenea mârşăvie. Îmi amintesc că manipularea era atât de bine organizată, încât minciunile care se spuneau pe seama lui Ion Raţiu nu veneau doar din zona electoratului trandafiriu. Parcă prin 1991, la ziarul „Tineretul liber“, am auzit, de la colegi pe care nu-i suspectam că ar fi cu FSN-ul, că, pe lângă alte tare, Raţiu mai e şi zgârcit: în timpul unui interviu, miliardarul s-ar fi aplecat după o monedă de cinci lei care se rostogolise sub masă!

Culmea acuzaţiilor – o abjecţie pe care, în ochii fanilor lui Iliescu, nici măcar Corneliu Coposu ori Doinea Cornea n-ar fi putut-o comite! – a fost însă colaborarea cu Nicolae Ceauşescu. Omul care se legase cu lanţuri în faţa hotelului londonez Ritz, pentru a protesta faţă de ospitalitatea regală cu care fusese primit dictatorul, era acuzat că ar fi pactizat cu acesta! Vorbim despre cel care a organizat o manifestaţie la Bonn după ce regimul ceauşist a raţionalizat mâncarea; despre cel care a dezvăluit lumii circumstanţele în care a demarat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi cel care a avertizat că temerara participare a României la Olimpiada de la Los Angeles nu trebuie să şteargă păcatele României socialiste!

Nu ştiu cum ar fi fost România dacă Ion Raţiu ar fi ajuns preşedinte în 1990 şi e inutil să-mi imaginez asta, câtă vreme nici nu avea cum să se întâmple. Ştiu însă că domnul cu papion merită pomenit printre cei care şi-au iubit ţara, aici sau departe.

Valeriu Lazarov (1935-2009)

4099-172464-23nz7y9200_7b526fd49d

Omul care a schimbat sticla

Îi plăceau femeile frumoase – cubaneza Elsa Baeza, americanca Didi Sherman, gorjeanca Augusta Magdalena Dumitraşcu – şi obişnuia să le ia de nevastă.

Ţinea cu echipa de fotbal Atletico Madrid, şi înainte, şi după ce a jucat acolo Fernando Torres. Într-un fel, aşa poate fi apreciat şi divertismentul din industria europeană de televiziune: înainte şi după apariţia lui Valeriu Lazarov Lessner.

De la revoluţia bârlădeanului Lazarov în TV, divertismentul a devenit o treabă foarte serioasă. Şi-a câştigat renumele de Mr. Zoom, pentru felul în care lăţea pe sticlă feţele oamenilor.

A declarat război mentalităţilor învechite de la televiziunea de stat – în Spania, la noi sau aiurea, să schimbi ceva e la fel de greu. A devenit prietenul şi colaboratorul vizionarului antreprenor de televiziune Silvio Berlusconi (nu ne referim şi la omul politic!), a îmbunătăţit estetic faţa staţiilor comerciale din Italia şi a revenit printre iberici, pendulând cu uşurinţă între public şi privat.

A început cu detaliile mici şi le-a făcut mari, pentru că a înţeles printre primii că o cravată expresivă, o încadratură aparte şi o lumină caldă sunt la fel de importante precum prezentatoarea pe care o adoră publicul. Decenii întregi, Valeriu Lazarov a însemnat aur pentru audienţă şi o pacoste pentru ghidurile TV: în Spania, Don Valerio a fost primul care a decis să schimbe peste noapte un film sau un show de divertisment, în funcţie de ce aveau în program posturile concurente, deoarece vedea piaţa de televiziune ca pe o uriaşă tablă de şah, la care trebuie să anticipezi mutările adversarului şi să-l iei prin surprindere.

Fireşte, publicaţiile care prezentau programul TV nu puteau ţine ritmul cu deciziile lui Lazarov şi, de aici, un permanent conflict cu cititorii. Reţeta s-a aplicat şi la noi cu succes – e una dintre explicaţiile pentru care staţia creată de Adrian Sârbu a ajuns în frunte şi a rămas acolo.
Făcea Revelioane pe bandă. Aici ar fi de amintit cel din 1976, de la TVE – postul public spaniol tocmai aniversa două decenii de la înfiinţare – când gazda show-ului şi soţia lui Lazarov de atunci, Didi Sherman, i-a introdus în scenă pe oaspeţii de marcă de peste Ocean: Michael Jackson şi fraţii săi.

Fără Lazarov, Andreea Marin n-ar fi ajuns zână, Mircea Radu rămânea un ştirist cu gropiţe în obraji, iar Raluca Moianu – o expresivă voce de radio.

Revenirea lui Valeriu Lazarov în România a coincis cu revitalizarea divertismentului, un teren arid după 1990. Emisiunile pe care le producea atrăgeau punctele de rating ca un magnet, fie că era vorba despre „Surprizele” de sâmbătă seara, fie că învia zile moarte pentru audienţă, ca lunea sau marţea, cu „Iartă-mă!” şi „Din dragoste”.

Evident, Valeriu Lazarov nu putea fi profet chiar în ţara sa. Longevivele sale producţii n-au fost ferite de critici, vedetele sale – şi mai şi. În urmă cu câţiva ani, circula o întâmplare legată de Dan Negru, care i s-ar fi plâns maestrului că presa din România îl face arşice. „Ţi-au scris numele corect?”, a întrebat Lazarov. „Da”, a sunat răspunsul bănăţeanului. „Vezi, asta e tot ceea ce contează”, a replicat producătorul.

Valeriu Lazarov s-a stins ieri, la Madrid. O pioasă amintire celui care, prin intermediul micului ecran, ne-a ţinut în sufragerie atâta vreme.

Jean Constantin (1927-2010)

Jean Constantin_av

Frumosu’ de la Marea Neagră

Ne-a părăsit irepetabilul Jean Constantin, actor a cărui carieră riscă să nu devină niciodată subiect de film pentru simplul motiv că n-are cine să joace în rolul său (că Toma Caragiu a putut deveni Constantin Tănase e doar excepția care confirmă regula). N-o fi fost el Jean Marais, dar cei pe care ne-a făcut să râdem, în peste optzeci de ani de viață și cam tot atâtea filme, am putea jura că și Jean al nostru era frumos, în felul său: Frumosu’ de la Marea Neagră. Așa s-a chemat un spectacol emblematic pentru harul rarisim al marelui dispărut de a se lua mereu în tărbacă. Sunt puțini care să fi practicat autoironia în serie, așa cum a făcut-o Jean Constantin într-o salbă de roluri care îl transformau instantaneu în protagonist pe un actor condamnat să rămână voievod al personajelor secundare. Era suficient să apară Jean și te stricai de râs, fără să-ți dai seama ce era mai comic la el: cât de bine intra în pielea pungașului, mimica de o inteligentă expresivitate, sclipirea poznașă din ochi, rostirea inconfundabilă? Artist care se naște și nu se face, Jean Constantin și-a asigurat gloria eternă într-o epocă în care umorul era „Politically Incorrect”, adică, pentru cei mai tineri, puteai să râzi în voie de cineva care are nasul mare, e țigan și se comportă ca atare. „Ați auzit? Pe Jean, ăla de la Constanța, l-a uitat mumă-sa pe plajă când era mic și s-a înnegrit de tot”, zicea altă somitate a râsului slobod, Nicu Constantin, într-un moment antologic. Asta, desigur, după ce Jean începuse („E unul care mi-a împrumutat numele; poartă funduri de sifoane la ochi, săracul…”). Jean Constantin și-a câștigat o uriașă popularitate practicând pe scenă nu un umor subțire, pe gustul elitelor gata să strâmbe din buze la o necuviință, ci unul sănătos, chiar dacă un strop cam slobod la gură și fără perdea, cum numai la revistă întâlnești. Erau roluri personalizate, scrise de oameni care știau că satira și umorul sunt niște treburi nespus de serioase. Azi, pare că nu mai poate scrie nimeni texte pentru un gen poate demodat – scheciul -, dar oricum alungat pe nedrept de pe micul ecran de emisiuni fără pic de haz. La fel se întâmpla și cu rolurile de pe marile ecrane. Îi erau predestinate, fie că era vânzător de ziare, coșar, hoț de buzunare, spărgător, șef de bandă, lider de galerie sau, pur și simplu, țigan. Jean a plecat dintre noi, dar rămânem cu Gică Hau-Hau, Parpanghel, Patraulea, Limbă și Ismail. Odihnească-se în pace, că tare ne-a mai făcut să uităm de necazuri!

George Ecliserescu (1947-2010)

georgica

Moartea unui ziarist

Ar fi făcut 63 de ani, dacă o boală necruţătoare nu l-ar fi răpit pe unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut: Gheorghe Ecliserescu, alias Georgică pentru prieteni, Caşcarache din Colentina pentru cei mai apropiaţi, şi Gigi pentru mama sa nonagenară.

Odată cu dispariţia celui care va fi condus astăzi pe ultimul drum la Fundulea pleacă dintre noi nu doar unul dintre cei mai pitoreşti ziarişti români de dinainte şi de după Revoluţie, ci şi cel care a condus veritabile şcoli de presă şi de viaţă. Era pur şi simplu inconfundabil, prin statura sa invers proporţională cu o mustaţă uriaşă, prin temperamentul clocotitor, prin devotamentul faţă de termenele de predare a ziarului în tipografie – cursa contracronometru pe care dacă nu o parcurgi seară de seară parcă nu eşti ziarist complet.

Cei care cred că presa română s-a născut după 1990 ar avea nevoie de nopţile de după serviciu în care Georgică a invitat generaţii întregi de ziarişti pentru a le depăna experienţele de la „Scânteia tineretului”. De sub mustaţa lui proverbială, faptele de presă ieşeau îmbinându-se miraculos cu altele mai puţin reale, dar la fel de savuroase, întrucât Georgică era un pescar neîntrecut nici măcar de amicul Tibanu’. L-am cunoscut la „Tineretul liber”, iar în seara în care m-a promovat din funcţia de tehnoredactor, mi-a spus că nu voi fi niciodată secretar de redacţie.

E cea mai puternică motivaţie profesională pe care am primit-o într-o carieră pe care n-avea cum să nu o influenţeze un tip ca Georgică. Sunt prea multe lucruri pe care azi nu le mai spune nimeni tinerilor ziarişti sau, în orice caz, nu cu farmecul lui Georgică: ziarul trebuie terminat la timp şi de-ar fi să cadă Cerul; pentru a te concentra asupra problemelor mari, trebuie să scapi de cele mici; exprimarea în scris trebuie să fie simplă, ca să priceapă oricine, fiindcă ziarele nu sunt doar pentru elite…

Georgică era mic şi-al dracului, a zis cândva un fost director al ziarului. Al dracului de haios, l-a completat soţia lui Georgică, aşa cum şi-a amintit ieri aceasta. Ni-l vom aminti şi noi, cei pentru care „Evenimentul zilei” şi presa în general n-ar fi fost la fel fără Georgică.

Adrian Păunescu (1943-2010)

ap

Rugă pentru poet

Poetul nu mai e şi nu se găseşte nimeni care să-i facă un ferpar aşa cum şi-ar fi scris singur, cu unicul său har de a potrivi cuvintele şi de a le restitui celor mulţi. Revoltător, moartea lui Adrian Păunescu nu poate fi povestită de Adrian Păunescu.

Autoerijat – şi imposibil de concurat – în conştiinţă a poporului român, Păunescu a fost cel care putea fi tratat doar la superlativ, de către adulatori şi detractori deopotrivă. A fost, şi iarăşi e împotriva firii să concepi că-l va întrece vreodată cineva, cel mai mare jurnalist în versuri al neamului – o ştire veche, descoperită de exegeţii care-l înghiţeau, dar nu-l digerau. Poet-militant (şi mesianic, după observaţia criticului literar Alex. Ştefănescu), Păunescu făcea presă în rime. Articolele sale deghizate în poezii, dintr-o operă de o prolificitate pe măsura debordantei puteri de muncă şi creaţie, sunt singurele care se pretau la recitat şi, din nou, fie că erau acompaniate sau nu de muzică, nimic nu se compara cu lectura autorului. Ca un ziar perpetuu ce vede lumina tiparului în timp real, poezia lui Adrian Păunescu a informat prompt, sacadat şi tumultuos („dau lumii, dau lumii de ştire“) despre orice se întâmpla în spaţiul românesc, metodic şi la toate rubricile. Se cutremura ţara în 1977, Păunescu scria pe pagina întâi.

Din paginile de social era nelipsit şi de neînlocuit, mai ales când aborda teme privindu-i pe părinţi, pe vârstnici sau pe năpăstuiţi. La sport, dădea un imn „Craiovei Maxima” şi trecea la versuri albe, dar la fel de încărcate de patetism, pentru a-l întoarce pe Hagi în echipa națională de fotbal. La cultură, restituia literaturii române nume vremelnic ascunse, ca Eminescu sau Blaga, şi îi punea pe muzică, cu ajutorul unor folkişti.

Marilor săi înaintaşi, Păunescu era capabil să le dea o nouă viaţă, e drept, în umbra clocotitoarei sale personalităţi care i-a adus invidia lui Nicolae Ceauşescu, deoarece apăruse cineva mai popular decât el, aşa cum şi Elena Ceauşescu le ura cu toată fiinţa pe cele mai tinere şi mai frumoase decât ea (şi, vai, aşa păreau toate contemporanele sinistrei Academician Doctor Inginer!).Dacă ar fi avut timp, s-ar fi ocupat şi de horoscop sau de meteo şi puteţi fi convinşi că vorbele sale ar fi făcut să curgă lacrimi pe obrajii celor care îl citeau.

Adrian Păunescu a mai fost şi „profesor de limba română, de istorie a neamului pentru românii basarabeni“. Cuvintele îi aparţin altui mare dispărut, Grigore Vieru, apropiat al basarabeanului prin născare şi simţire Adrian Păunescu. Deşi din părinţi olteni, a luat prima gură de aer la Copăcenii de Bălţi. Apoi, pentru toată viaţa, a avut imboldul de a împărţi oxigenul cu Druţă, Aldea-Teodorovici, Lari, Ilaşcu sau cu toţi românii de peste Prut care au simţit că versurile lui Dabija, „Doru-ni-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră“, fuseseră compuse şi pentru Păunescu.

Venind vorba despre ţara noastră uitată, o rugăminte pentru cei care nu l-au iubit pe cel plâns azi de atâţia români: să nu-i condamne pe fraţii lor din pricina apropierii faţă de poet. În prea multe rânduri, Păunescu a ţinut loc, fie şi doar cu stihuri însufleţite, de o Românie căreia să-i pese de ei.

Multor români, de dincolo și dincoace de Prut, Adrian Păunescu le-a făcut mult bine. La dispariția sa, îl vorbim de bine, potrivit datinii. Destui forumişti, citind ştirile despre lupta cu viaţa a poetului, l-au vorbit însă de rău, neputându-l ierta pe cel care i se adresa dictatorului cu formula „Măria Voastră“. E, poate, cea mai mare dramă a unei vieţi tumultuoase precum cea a lui Adrian Păunescu: imposibila împăcare cu cei care nu l-au iertat pe bardul lui Nicolae Ceauşescu.

Care l-au văzut complice şi privilegiat al regimului în faza lui cea mai dementă, ceauşismul de partid şi de stat. Totodată, e „repetabila povară“ a unui om, a celui mai sincer admirator al tiranului din momentul paradoxal în care a descoperit că nu doar Păunescu rimează cu Ceauşescu, dar şi invers. Adrian Păunescu şi-a găsit împăcarea doar plecând. Dacă ar mai putea, ne-ar ruga să nu-i tulburăm o împăcare pe care ar fi vrut să o trăiască şi a ajuns să o moară.

Erich Segal (1937-2010)

25857879

Când dragostea era simplă

A murit, la 72 de ani, Erich Segal, autorul celor 212 pagini ale cărţii „Love Story”, vândută în peste douăzeci de milioane de exemplare, tradusă în peste 30 de limbi, ecranizată cu uriaş succes.

Iniţial, fiul de rabin a vrut să scrie o piesă, dar agentul său l-a convins să o transforme în „novella” (mai lungă decât o nuvelă, mai scurtă decât un roman) şi aşa a rămas.

În ferparul din „New York Times” – dacă nu apari la rubrica dedicată deceselor de acolo, înseamnă că nu ai fost cineva – se menţionează că, până să fie încredinţată tiparului, piesa „Love Story” a fost respinsă de mai multe studiouri pe motiv că era prea sentimentală.

Ştiţi povestea: băiatul bogat se îndrăgosteşte de fata săracă. Ea moare de leucemie, iar el, preluând o replică de-a ei, îl învaţă pe tatăl lui, care se opusese relaţiei, că „în dragoste să nu spui niciodată îmi pare rău”.

Aforismul a fost uşor adaptat la transpunerea cinematografică, dar a rămas suficient de puternic pentru a face o carieră internaţională. Oamenii de litere au apreciat diferit triumful subţirelului roman. În timp ce William Styron considera volumul lui Segal o carte banală, care pur şi simplu nu poate fi calificată drept literatură, Kurt Vonnegut mărturisea că a vorbi de rău cărţulia inspirată de o poveste adevărată e ca şi cum ai critica un ecler de ciocolată.

În pofida acestor critici, încurajat de succesul fulminant repurtat pe tot globul cu o povestioară care stoarce lacrimi, Erich Wolf Segal ajunsese să se compare cu William Shakespeare şi cu F. Scott Fitzgerald. Şi chiar nu era ignorant în domeniu – şi-a dat doctoratul în literatură comparată, a fost profesor de greacă şi de literatură latină la Harvard, Yale şi Princeton, pentru a-şi încheia cariera la Oxford.

Previzibil, filmul a bătut cartea, iar viaţa pe amândouă. Ryan O’Neal, interpretul din film, îşi ia în râs ulterior propria replică, în comedia „Ce se întâmplă, doctore?”, a regizorului Peter Bogdanovich – când Barbra Streisand îi cere să nu zică vreodată „îmi pare rău” în dragoste, el îi răspunde, uluitor şi nimicitor de amuzant: „E cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit vreodată”.

După aceea, Ryan trăieşte, în viaţa adevărată, o poveste de dragoste scrisă parcă de Erich Segal. Stă 17 ani cu Farrah Fawcett, se despart în 1997 şi sunt din nou împreună în 2001, când el e diagnosticat cu leucemie. Apoi, ei i se descoperă un cancer, iar el spune că e o poveste de dragoste pe care nu ştie s-o joace. Vor să se căsătorească, dar nu apucă, fiindcă ea moare de cancer, în aceeaşi zi cu Michael Jackson, punându-i într-o situaţie dificilă pe jurnalişti, care au fost obligaţi să-i ofere un spaţiu mai redus decât s-ar fi cuvenit neuitatului „Înger al lui Charlie” cu bucle platinate.

Azi, poveştile de dragoste care prind la public par foarte complicate. În „Saga amurg: Lună nouă”, fata e prinsă între dragostea pentru un vampir şi cea pentru un vârcolac, iar în „Avatar”, o fată albastră de pe altă planetă iubeşte un băiat care e încarnarea Na’vi a unui pământean infirm. Fireşte, de fapt, dragostea nu s-a schimbat nici cu o iotă. Doar Erich Segal, cel care povestea la fel de simplu în „Love Story” sau în scenariul filmului „Submarinul galben”, nu mai e.

Lhasa de Sela (1972-2010)

Lhasa-cover

Requiem pentru o hoinară

La moartea cântăreţei Lhasa de Sela nu ne vor inunda panglici roz simbolizând campaniile de informare asupra cancerului de sân.

Nici nu va răsuna vocea ei în prea multe căşti ale celor care ascultă muzică pentru ca să contracareze ritmurile metroului şi ale secolului.

Poate cei care i-au ascultat albumele sau au văzut-o în carne şi oase – privilegiu pe care l-au avut şi românii, în primăvara lui 2005 – vor simţi o undă de tristeţe. Ziarele vor înghesui câteva crâmpeie biografice într-un colţişor de ştiri diverse, nişte DJ de la radio vor încerca să strecoare, eventual, o piesă într-un efemer „heavy rotation”, descărcarea gratuită a pieselor de pe cele trei albume ale sale va cunoaşte un ultim imbold şi cam atât.

Ce se mai poate spune la dispariţia cuiva care a creat foarte puţin tocmai pentru că avea foarte mult de spus? În general, ce se mai poate spune când moare o tânără, după ce Erich Segal a scris totul, în „Love Story”? Că era altfel? Cu siguranţă era unică şi irepetabilă, dar câţi nu sunt aşa în muzica diferită de cea prefabricată comercial, de la desculţa Cesaria Evora până la trubadurul-filosof Leonard Cohen?

Că era un spirit destinat să fie liber – însă cum altfel putea fi cineva hărăzit de nişte părinţi excentrici cu numele capitalei tibetane? Că era sofisticat de sexy pe scenă – persistă amintirea sobrei rochiţe negre, extrem de simplă, pe care a purtat-o la concertul de la noi – şi doar acolo, în rest fiind prea puţin interesată de propria înfăţişare? Că era conştientă de darul său natural şi ştia că, înainte de a se sinucide, Kurt Cobain a făcut greşeala de a-şi ucide vocea?

Că pianul şi viorile, basul şi tobele simţeau nevoia să evolueze pe vârfuri în compania ei? Că graţie interpretării sale fecunde şi a timbrului special al vocii sale, cu care ne-a cântat şi ne-a povestit la Bucureşti, până şi Sala Palatului s-a transformat ca prin farmec într-un loc cu o acustică acceptabilă? Că putea să lase baltă albumele şi să plece cu circul? Că s-a stins pe 1 ianuarie, ca în versurile ei, „Până la sfârşitul lumii/ Sau de Anul Nou…”?

Şi ce lasă în urmă Lhasa, în afară de nişte cântece, o familie îndurerată, o ninsoare care refuză să se oprească la Montreal şi un pisoi căruia i se zice Isaan, după un ţinut thailandez populat de laoţieni?

Rămâne, iar aici nu mai e loc de întrebări, amintirea unui om liber.Mexicano-americana stabilită în Canada – născută din părinţi-artişti care ştiau să fie şi scriitori, şi fotografi, şi profesori, şi actori – era produsul prea multor culturi pentru a nu deveni o hoinară. O pierde-vară meditativă. Ajunsă aşa, avea s-o recunoască într-unul dintre puţinele interviuri acordate presei române, fiindcă a crescut într-un soi de hardughie pe patru roţi, un autobuz pentru şcoală, alături de părinţi, cele trei surori, câte doi câini, pisici, păsărele şi o ţestoasă.

La dispariţia nomadei care a ştiut să fie cetăţeană a lumii într-o lume în care se pune încă preţ pe cetăţenia ţării, noi, cei care nu ştim sau nu vrem să fim atât de liberi, îi datorăm măcar un nod în gât.

Liz Taylor (1932-2011)

tumblr_m76nwacxFQ1rvve6mo1_1280

S-au închis cei mai frumoși ochi

Pe 27 februarie 1932, o fetiţă venită pe lume în Anglia din părinţi americani refuza să deschidă ochii vreme de opt zile după naştere.

Când a făcut ochii mari, primul lucru pe care l-a văzut, cel puţin aşa avea să îi povestească mama ei, a fost un inel de logodnă. Probabil deloc întâmplător, viaţa ei avea să fie apoi marcată de inele cu diamante neasemuite pe care i le cumpărau numeroşii ei bărbaţi, făcând-o fericită, conform estimării celui de-al patrulea ei soţ, cam patru zile. În rest, se mulţumea să tânjească după următoarele podoabe. Chiar să le creeze, să scrie o carte despre ele şi, în general, să devină o incontestabilă autoritate în materie de bijuterii din simplul motiv că ştia să le poarte.

Despre ce a văzut Elizabeth Rosemond Taylor la viaţa ei s-a scris probabil mai mult decât despre orice altă femeie. La moartea ultimei veritabile vedete – pentru Liz Taylor până şi cuvântul star părea strâmt ca un corset prost croit, deşi ei îi veneau toate ca turnate – se cuvine omagiat însă ce a văzut omenirea în ochii primei actriţe plătite cu un milion de dolari, fără să mai menţionăm procentul din încasări, pentru un rol. Căci Liz Taylor avea cei mai frumoşi ochi închipuiţi vreodată de Fabrica de iluzii de la Hollywood, doar că ai ei erau adevăraţi. Erau violet şi atât de rari încât trebuie să cutreieri întreaga planetă ca să dai de unii care să semene cu ai ei şi, dacă nu vei sui în Kashmir sau pe vreun platou afgan, nici că vei găsi.

Ce ar trebui să ştie tinerii de azi despre Liz Taylor? Mai mult decât că a fost o femeie în vârstă care mai apărea la ştiri, imobilizată într-un scaun cu rotile după mai bine de o sută de intervenţii medicale în ultimul sfert de veac, pentru a-l sprijini pe Michael Jackson sau pentru a anunţa că şi septuagenarii se pot logodi? Că făcea avere divorţând? Dar ea se recăsătorea imediat! Că avea ochi imposibil de uitat sau de confundat? Vai, dar Liz era mult mai mult de-atât: ea câştiga fără nicio emoţie şi concursul celor mai memorabile sprâncene. Că avea, pe lângă toate darurile, şi talent? Că a fost naşa moştenitoarei unui imperiu hotelier, Paris Hilton? O, dar Liz Taylor a fost prima soţie a unchiului de gradul doi al vedetuţei de azi! Şi nora celui care a construit imperiul compus din camere în care să înnopteze cei bogaţi.

Dar cum să vorbeşti despre bogăţie, când Liz a cunoscut-o pe toată? De la casele din Londra, Celigny sau Puerto Vallarta până la cei care o acompaniau, fie ei Rotschild, Onassis sau Grace de Monaco, sau cei cu care lucra – James Dean, Paul Newman, Rock Hudson şi atât de mulţi alţii care nu au cum să fie măcar concuraţi de vedetele zilelor noastre -, tot ce s-a întâmplat în viaţa şi în cariera lui Liz Taylor o transformă pe actriţă în Alteţa Cetăţii filmului. Mai cunoscută poate chiar decât o prinţesă adevărată, Diana.

Cred că fiecare dintre dumneavoastră, cei care ştiţi cine au fost „Liz şi Dick”, are propria amintire despre Elizabeth Taylor. Cu dreptul inalienabil al oricui i-a văzut vreun film de a o evoca luminos, dar şi cu sfiala celui care ştie că foarte mulţi pământeni o pomenesc în acelaşi timp pe cea care s-a stins la 79 de ani, mărturisesc că prima mea amintire legată de Liz Taylor e şi cea mai puternică. Am văzut-o, probabil având vârsta la care ea debutase în cinematografie ca vedetă-copil, în „Pasărea albastră”, un basm cinematografic proiectat în sala „Pitic” din oraşul transilvănean al vacanţelor copilăriei mele. Pentru prichindeii care nu înţelegeau subtitrarea în limba română, o doamnă în vârstă, despre care am bănuit că se ocupa şi de menajul cinematografului, traducea în maghiară frânturi din dialoguri. Dar nici acest bruiaj, nici scăunelele confortabile doar pentru nişte înţărcaţi n-au putut să mi-o alunge din faţa ochilor, atunci şi decenii bune după aceea, pe Regina Luminii din acel film. Şi zână a rămas, chiar şi după ce aveam să citesc despre toate excesele şi inegalităţile celei care, alături de Richard Burton, a legitimat la nivel mondial adulterul. Împreună, au fost apoi cuplul regal al celui mai însemnat fleac al omenirii de la inventarea lui, filmul. Întâlnirea când fiecare era cu altcineva, deceniul de iubire cât un veac, apoi divorţul, recăsătoria şi iarăşi divorţul au făcut din relaţia lui Liz şi Dick idila secolului. Ei au compus cea mai înflăcărată poveste de dragoste a unor actori din spatele şi din faţa camerelor de luat vederi.

La dispariţia starului Liz Taylor, deţinătoarea celor mai frumoşi ochi care au putut fi admiraţi pe marile şi pe micile ecrane, îi sunt datori cu-o lacrimă toţi cei care au văzut-o, dar, mai ales, cei care n-au văzut-o.

– articolele au fost publicate de-a lungul timpului în „Evenimentul zilei”

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

18 + 9 =