„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Ada Teslaru, om creativ, de nădejde, workoholic de bine, are o carte de vizită pe care scrie „Director of Possibilities”. Fiindcă asta face. Ada nu doar că va găsi un frigider plin cu apă în deșert ori un șemineu autentic într-o încăpere încălzită și bine luminată la cercul polar, ea știe și cum ajungi cel mai repede acolo. În plus, dacă Ada Teslaru nu mă chema să-i fiu redactor-șef adjunct la o revistă glossy – a rămas șefa mea și azi, după 16 ani și multe publicații pe care le-am condus – n-aș fi cunoscut-o pe soția mea. Mă inspiră? Ba bine că nu!

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că am reputația unei nebune de legat și ca „muncesc” mult ca să o mențin! Râdem, glumim, dar să știi că imaginea asta, de persoană dificilă, m-a ajutat de multe ori în viață, pentru că nu prea știu sa zic nu. Iar când oamenii te cred nebun, se gândesc de două ori înainte să se bage în seamă cu tine.

Care este persoana cea mai apropiată de tine? 
Nu e o singură persoană, e grupul meu de prieteni. Sunt vreo 7 oameni în viața mea pentru care aș face orice. Unii ar zice că sunt prea mulți, alții, că sunt prea puțini. Eu știu că sunt oamenii care au stat alături de mine și la bine, și la rău. Familia mea e originară din Basarabia, s-au refugiat în România ân 1944. Taică-miu, de exemplu, care avea 7 frați, a fost singur, în România, de la 14 ani, pentru că el a reușit să se refugieze, iar familia lui, nu. Mama a venit cu părinții, bunicii și cu sora ei mai mică, dar, deși aveau familie în Argeș, au venit comuniștii, le-au luat tot și i-au mai și dus pe toți care-ncotro pentru că erau „dușmanii poporului”. Așa se face că, pentru ai mei, prietenii au devenit familia de care nu au avut parte și așa m-au crescut si pe mine. Nu e de mirare, zic eu, că, de multe ori, m-am simțit mai apropiată de prieteni decât de familia mea.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine? 
La prima întrebare – tata. Sunt singurul copil, făcut târziu (sau, cel puțin, târziu pentru generația părinților mei), iar tata și-a dorit enorm copii. Țin minte că, prin ’85, a făcut un accident cerebral și avea memoria afectată. Nu știa cum îl cheamă, dar știa tot, absolut tot în ceea ce mă privește, atât de mare a fost dragostea lui pentru mine. Nu cred că ai mei m-au înțeles prea bine, am avut întotdeauna preocupări pe care ei nu le împărtășeau, dar tata m-a susținut mereu, mi-a dat încredere în mine acordându-mi încrederea lui totală. S-a dus acum 13 ani și e singurul moment din viață în care mi-am pierdut pentru o vreme busola. Chiar și acum, dupa ani de terapie, încă mai am momente în care mi-e foarte dor de el. La a doua întrebare nu prea știu cum să răspund… Am ajutat niște oameni, cred. Dar nu a fost o treabă conștientă, de gen „acum îl ajut pe X să ajungă din punctul A în punctul B”, ci, mai degrabă, le-am putut oferi unor oameni oportunități la care ei nu se gândeau sau pe care nu le vedeau și care, într-un fel sau altul, le-au fost de folos.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Sunt foarte sigură că nu voi avea nepoți, e cam târziu pentru asta, așa că… O să mă mulțumesc să le povestesc finilor, că tot un fel de nepoți sunt și ei! Episod de povestit, cam greu de ales unul… Cred că ziua de 22 decembrie ’89, totuși. Lucram pe un șantier pe lângă Piața Muncii și știam deja că lumea începe să meargă spre CC – sediul Ministerului de Interne acum. La un moment dat, am auzit vuiet mare pe stradă, era coloana cu muncitori de la IMGB sau Republica, chiar nu mai știu, și am decis că, gata, eu nu mai țin cont de nimic și plec cu muncitorii. Mi-am pus jacheta pe mine în timp ce șeful meu mă trăgea de-o mână și urla că, dacă plec, o să mă aresteze și el nu vrea să dea cu subsemnatul pentru mine. Înainte să spun finalul poveștii, trebuie să știi ceva despre mine – sunt destul de fricoasă, nu prea sunt genul care să plece cu pieptul dezgolit la luptă. Dar în momentul ăla am simțit că trebuie să mă duc cu puhoiul de oameni, că trebuie să fiu acolo. E singura dată în care m-am simțit cu adevărat liberă, în care nu a contat nimic altceva. Partea proastă e că, aproape 30 de ani mai târziu, încă mai ies în (altă) piață și tot nu se schimbă nimic.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Am vorbit despre asta ceva mai devreme – când s-a prăpădit tata. L-am depășit cu… terapie! Însă regret și acum că mi-a luat mai bine de un an până când am început să merg la psiholog, pentru că în anul ăla am fost groaznică. Și pentru mama, și pentru prietenii mei era un coșmar să fie în preajma mea.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Nu i-aș povesti despre un moment, ci despre un personaj – Regina Maria. Despre coperta ei din „TIME”, despre cum a fost primită la New York în 1926, când ziarele americane au numit-o „Regina Europei”, despre cât de important a fost rolul ei în Marea Unire.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Aș face un tur – un pic pe la Viscri, un pic pe la Iași, un pic pe la Vadu, un pic prin Deltă, un pic pe la Horezu…

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
În august, când Andra Guți, foarte tânăra actriță din cel mai nou film al lui Radu Muntean, Alice T., a câștigat premiul de interpretare la Festivalul de Film de la Locarno. Pentru mine, cinematografia românească este cel mai bun ambasador al României în ultimii 15 ani. Știu, o să existe mereu voci care o să se plângă de scenele lungi care au loc, de multe ori, în bucătărie, de ciorba omniprezentă, de peisajele gri sau mai știu eu ce. Însă aș vrea să nu uităm că în România se face film și performanță cu film în condiții extrem, extrem de grele. Cu toate astea, dupa 15 ani încă mai luăm premii, încă mai avem selecții la cele mai prestigioase festivaluri de film, iar regizorii din România sunt respectați în toată lumea. Nu e puțin lucru, crede-mă. Mai ales când în România nu înțeleg mulți cât de mare e această performanță.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă. 
Luni, cand „Veorica” l-a lasat cu ochii-n soare pe Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. Mi se pare incredibil ca țara mea să aibă un astfel de premier.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc aici pentru ca aici sunt toți ai mei. Și pentru că, atunci când aș fi putut pleca, eram jurnalist și asta e o meserie pe care o poți face cu succes doar în limba ta, zic eu. Dar și pentru că eu cred că soluția nu e să pleci, ci să rămâi aici și să lupți pentru „o țară ca afară”.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Aici simt că o sa te dezamăgesc – de 1 Decembrie nu fac nimic special și nici nu am vreo amintire memorabilă. Mai merg, câteodată, la paradă cu copiii prietenilor, dar până și lor a început să le placă mai mult parada de la televizor, nu cea reală, unde e frig.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × one =