„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Umorist rafinat, jurnalist până-n prăsele, prozator cu registre eclatant de diferite, Adrian Georgescu e, înainte de orice, un băiat tobă de muzică veche și bună. Și cineva cu care ador să văd la terasă meciurile Angliei, cea mai mare echipă dintre toate indiferent de scor, stropite responsabil cu bere.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Tu te referi la un soi de CV oral, or chestia asta, „să trimiți CV-ul”, mi se pare printre cele mai umilitoare și inutile chestii pe care le facem. Mi-e și-așa greu să vorbesc despre mine, darămite să fac asta într-un anume scop. Toți oamenii adoră să vorbească despre ei, e deja prea mult. E ca și cum am trimite în lume matrițe ideale ale noastre, care nu greșesc, care pot orice, care știu vreo trei-patru limbi străine, una fiind la nivel „mulțumitor”, dar mulțumitor pentru cine?, așa că mai bine i-aș spune acelei persoane „Hai să bem o bere și vedem noi despre ce vorbim”.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Soția mea.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
În afara soției mele și a familiei în general, există prietenii. Am fost extrem de norocos să întâlnesc mereu în viață oameni buni și ei să mă ajute. Cred că prietenia e instituția cea mai importantă din România, care ține această țară să nu vină-n jos pe scări, ca un sac cu linguri. De multe ori, vedem doar partea întunecată a relațiilor sociale – pile, cunoștințe, relații -, dar există și una luminoasă: oamenii care-ți sunt mereu alături și te sprijină.
Prietenii m-au ajutat mult întotdeauna. De exemplu, am un prieten, Alex, care-și bate capul cu mine încercând să mă învețe programare de câteva săptămâni, după ce, mai bine de zece ani, de câte ori am avut nevoie de el, a fost acolo. Oamenii aceștia te fac să crezi în oameni. Și e doar un exemplu.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când am ieșit la prima întâlnire cu cea care pe-atunci încă nu știa că va fi soția mea.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Momentele acelea chiar nu se pot povesti.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Am parcurs, împreună cu soția, de trei Camino de Santiago și am avut ocazia să mă împrietenesc cu mulți oameni, de diferite vârste, naționalități și extracții sociale. Așa am realizat că suntem o națiune misterioasă pentru ei, cam ca aztecii. Nici măcar spaniolii nu prea știu ce-i cu noi și cei mai mulți ne cred slavi.
Nu e problema lor, cum am putea crede, fiind obișnuiți să expediem rapid problemele importante deschizând manualul la pagina de rezolvări.
Noi nu existăm în cărțile altora pentru că am avut traseul acesta istoric de subrete, ce au lăsat privirea-n jos la greu și s-au retras discret la bucătărie pentru a rezista timpului. Asta nu e neapărat rău, dar ne-a adus în această postură, de veri de gradul doi de la țară despre care afli într-o seară, cu totul întâmplător.
Orice om din lumea aceasta, dacă trebuie să spună cinci irlandezi importanți în istoria lumii, de pildă, îi găsește imediat. La fel, francezi, cehi sau sârbi. Dacă însă întrebi un străin despre cinci români importanți, rotunjește ochii și, de vreo 30 de ani încoace răspunde, după o pauză pe care, din amabilitate, n-o poate prelungi la infinit, „Hagi”.
Suntem ca apendicele în corpul uman sau ca tasta ~, avem cumva un rol în istorie, că de-aia suntem acolo, dar nici noi nu prea știm care-i ăla. De-aia rămânem cu Hagi, iar asta nu e tragic pentru el, dimpotrivă, ci pentru noi.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sunt foarte multe locuri frumoase în România. Asta e demența absolută a acestei țări, cu locuri căzute ca din cer în jurul oamenilor, iar ei se străduiesc inutil să le strice aruncând chiștoacele încă aprinse. Cumva e valabilă prostia aia cu „Grădina Maicii Domnului”, însă termenul corect ar fi „Bătătura Maicii Domnului” sau „Miriștea Maicii Domnului”.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
În ciuda celor ce am spus mai devreme, îmi place discreția pe care o presupune condiția de român. Ești un fel de underdog printre ceilalți, ca Nicolae Moromete ajuns la oraș. Neștiind de unde să te ia, poți furniza doar surprize plăcute, totul e să nu te miști brusc și să nu răstorni oala cu fasole.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Niciodată nu m-am simțit stânjenit, doar amuzat și ușor mâhnit. Asta e o stare pe care cred că doar românii o știu trăi, după cum britanicii au spleen-ul. De pildă, când ești într-un oraș nordic și-l auzi pe unul de la 500 de metri urlând în telefonul mobil, tu realizezi înainte să distingi ce limbă vorbește că e român și că se ceartă cu un alt român, dar pentru cei din jur asta e o experiență nouă și neașteptat. Ei chiar se îngrijorează că omul a pățit ceva și se întreabă dacă n-ar trebui chemată ambulanța.
Eram în vara asta în Norvegia, în trenul dintre Bergen și Oslo, despre care se spune că e călătoria feroviară cea mai frumoasă din lume, care durează aproape șapte ore și pentru care un bilet costă 100 euro. Ei bine, au fost două românce care au reușit să păcălească nașii de-a lungul atâtor ore, exact cu metodele pe care le foloseam în adolescență între Constanța și Mangalia: ascuns în toaletă, trecut pe lângă ei când erau ocupați, dat jos în gări cu șuntarea nașilor pe peron. Aproape șapte ore de echilibristică neîncetată, în fața unor oameni care nu și-ar fi pus niciodată problema că se poate face așa ceva. Să vezi asta aduce exact starea despre care vorbeam mai devreme.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Asta e o altă întrebare intimă la care nu se poate răspunde ușor. Nu există român care să nu se fi gândit de multe ori la asta foarte serios.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Le-am uitat pe toate. Dacă există o dată care mă lasă rece, aceasta este ziua națională, când defilăm și invocăm marile duhuri naționale, în loc să ne gândim naibii ce putem face pe viitor astfel încât să avem o șansă. Aș sărbători mai degrabă – și i-aș conferi titlul de “națională” – ziua în care n-am mai fi pe unul dintre ultimele trei locuri din Europa la speranță de viață.

mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × 4 =