Românii practică o soluţie discutabilă în faţa crizei economice: vânzarea volumelor din bibliotecile personale. Câştigaţi ies anticarii şi buchiniştii stradali. Într-o bună zi, aflat la un anticariat, George Bernard Shaw a avut surpriza să descopere un volum pe care i-l dăruise unui prieten, cu dedicaţia „lui… , cu stimă”. Fiind o persoană dotată cu mult umor, a cumpărat imediat cartea şi i-a trimis-o prietenului, adăugând „cu înnoită stimă, …”! Poate avea loc o poznă similară în Bucureştiul de azi, în plină criză financiară, când oricine poate fi ispitit să se gândească la noi modalităţi de a scoate un ban în plus? Merită să îţi vinzi cărţile vechi ori cele de care te poţi dispensa cu inima uşoară, deşi îţi poţi da seama încă de acasă că e improbabil să scoţi pe ele cât ai investit cândva? Cum i-a influenţat criza pe buchiniştii stradali şi care ar fi locurile din Bucureşti în care – ca pe malurile Senei sau ale Begăi – ai putea veni cu o sacoşă de cărţi şi să pleci cu câteva zeci ori chiar sute de lei? S-a schimbat, în vremuri de restrişte, deverul în anticariatele bucureştene, unele situate chiar acolo unde nu pare deloc că e criză, adică în exuberantul Centru Istoric din Capitală? Fără pretenţii exhaustive, „Weekend Adevărul” a încercat să schiţeze nişte posibile răspunsuri la aceste întrebări. I-am căutat pe buchinişti, am vândut nişte cărţi şi am aflat cum s-ar putea scoate nişte bani, nici prea-prea, nici foarte-foarte, din bibliotecă

* Textul a apărut în Adevărul, 2012.
*Foto: http://prinvacanta.ro/

Cum trăiesc din ce-am citit
Acestea sunt noile mele mănuşi. Sunt negre, din bumbac 100%, au un mic fermoar lateral, foarte şic, şi-mi îmbracă degetele ca nişte plăpumioare extrem de călduroase. Sincer, nu prea aveam nevoie, deoarece tocmai primisem unele, la tombola de Crăciun (ştiţi noua modă între prieteni: fiecare cumpără ceva, se trage la sorţi şi capeţi un cadou). E drept, acelea primite la tombolă erau cam de damă, cu un deget. I le-am dat unei colege, s-a bucurat nespus, ulterior s-a şi fălit cu ele.

Ceea ce face însă ca noile mele mănuşi să fie atât de speciale, chiar şi în această iarnă bucureşteană în care am văzut fulgi de nea doar la televizor, este faptul că le-am cumpărat din banii de pe cărţile pe care le-am vândut. Când mi le pun în geanta de serviciu, îmi amintesc de albumul fotografic despre viaţa şi opera lui Andrei Şerban.

Acesta e sucul meu favorit. E la un litru şi jumătate şi-l dau gata cam în două zile. Până de curând, îl luam pur şi simplu, fără să mă gândesc că ar fi cam scump pentru o apă cu zahăr în care plutesc parcă nişte meduze – de fapt, aloe vera. La o adică, în afară de faptul că e îmbuteliat într-o sticlă verde tocmai în Coreea, sucul nu e o mare scofală. Însă mi-l permit fără ezitare întrucât am vândut  patru trollere doldora de cărţi. Le-am comercializat în perioada în care în partea nordică a Peninsulei Coreene (sucul e importat din Sud) natura întreagă jelea dispariţia lui Kim Jong Il.

Cam pe când reporterul TV, cu vocea gâtuită, exclama la trecerea dricului motorizat: „Să fie adevărat, Iubit Conducător?! Pleci fără noi?”. De fapt, dacă mă gândesc bine şi iau de credibilă depeşa agenţiei oficiale KCNA, exact la ora 12.00, pe 23 decembrie, eu încasam o sută de lei pe un munte de cărţi, în timp ce Tinerii Eroi Minieri de la Taehung vedeau o familie de urşi, mama şi puii, ieşiţi din hibernare şi plângând, aşa cum plâng mamiferele omnivore, la marginea drumului pe care trecuse odată dispărutul.

Acestea sunt ţigările mele favorite. Ştiu că e un obicei rău şi că e nerecomandabil să pomeneşti într-un context favorabil nişte lucruri care dăunează grav sănătăţii, dar mie îmi plac. Până de curând, mă gândeam să le „sudez” mai cu măsură.

De când am făcut bani din ceea ce citisem, nici nu-mi mai trece prin cap să-mi micşorez raţia zilnică, deşi s-au scumpit. De pe 7 ianuarie, după cum mă avertizaseră, ca pe un client fidel, doamnele de la chioşcurile de la care mă aprovizionez. Dimineaţa însă, cam între ţigara a doua şi a treia de la nessul savurat în bucătărie, prin vălătucii de fum parcă văd albumul despre Gaudi pe care-l luasem din Parcul Guell.

Un amic căruia i-am povestit episodul m-a consolat că oricum stau mai bine decât muzicianul care s-a lăudat că şi-a tras tatăl pe nas. De bine, de rău, măcar eu îmi fumez fostele cărţi. Metaforic vorbind, fireşte. Încă aştept studiul savanţilor care să valideze bănuiala mea: după ce îşi vând cărţile cumpărând apoi tot felul de prostii, oamenii au o predispoziţie inexplicabilă pentru figuri de stil.

Ţin să vă asigur, de parcă ar mai conta, că niciun scriitor american din bibliotecă, de la Philip Roth la Paul Auster, n-a avut de suferit în timp ce umpleam trollerele cu cărţi. Şi ca o ofrandă adusă zeilor tiparului, din banii primiţi, cred că la al treilea transport, am fost la librăria mea favorită şi mi-am luat o carte nouă: „Povestiri – Integrala prozei scurte” a lui John Cheever.

A mai fost un episod pe care-l socot demn de menţionat. Prietenii mei cei mai buni au fost de acord să-mi doneze un geamantan de dicţionare vechi (sârbă, suedeză…), cu condiţia să le cedez 20% din veniturile obţinute, urmând a fi donate primului cerşetor întâlnit. Prietenii mei m-au condus până la anticariat, m-au aşteptat afară până când am efectuat tranzacţia (mi s-a oferit suma de 100 de lei, pentru prima dată am ripostat rece, dar ferm – 120! -, i-am primit), apoi, ca prin farmec, a apărut un adolescent al străzii care pretindea că e ziua lui de naştere şi am rezolvat şi donaţia.

Mai contează unde le-am vândut? Fie, la un anticariat de pe Doamnei, cel despre care scriu şi colegii mei, şi unul de la Dalles. Şi ce am simţit înainte (trăgând de trollere, ca un turist în oraşul său), în timpul (la coadă cu un sărman care dădea nişte manuale ponosite de gimnaziu, în aşteptarea evaluării ochiometrice) şi după  (fumând într-o doară)? Am simţit că am ajuns să trăiesc din ceea ce citisem. Asta e.

 

 

DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ