M-am întors din cea mai neobișnuită vacanță în care am fost vreodată. Aflasem de ținutul tabloid din niște pliante turistice și știam că e un loc cu totul și cu totul altfel decât cele în care mai fusesem, așa că mi-am luat inima în dinți și, într-o zi oarecare, nici prea-prea, nici foarte-foarte, am coborât în gara centrală a ținutului.
Ceea ce m-a surprins încă înainte de a mă da jos din tren a fost că stația aceea n-avea un nume, așa cum au toate stațiile, ci un mesaj imperativ: intră într-un oraș cum n-ai mai văzut! Până să intri efectiv în aceată metropolă, trebuia să parcurgi însă patru-cinci intrări distincte, cărora era suficient să le treci pragul pentru a fi întâmpinat cu un zâmbet de personalul de acolo. De fapt, aveam să înțeleg mai apoi, asta era toată șmecheria cu ținutul tabloid: nu plăteai nimic, însă trebuia să treci pragul cât mai multor încăperi (localnicii numeau aceste treceri „clickuri“, dintr-un motiv rămas neelucidat) până să ajungi unde doreai.
În acest ținut, toate serviciile erau publice și, aparent, cei care lucrau acolo se mulțumeau cu privitul. Fiecare vitrină avea un contor și, cu câți se holbau mai multi (în limbaj local, astea se numeau vizualizări), cu atât erau oamenii mai satisfăcuți și-ti ofereau ce aveau de oferit.
Era destul de cald, numai că în ținutul tabloid, nu puteai să-ți dai seama cât e de cald de fapt! Pe blocuri, în locul panourilor electronice care să indice temperatura și cât e ceasul, erau mesaje cu care aveam să mă obișnuiesc pe zi ce trecea: „E cald de scoți limba mai tare decât cainele tau! Dă colțul ca să vezi unde a ajuns zăpușeala!“. Ori: „Undeva plouă torențial. Fă 18 pași ca să vezi când intră în vigoare codul galben!“. Sau „La ora asta toată lumea e la piscină! Traversează ca să vezi cât mai ai până o găsești pe soția ta cu altul pe șezlong!“. Traversai, iar acolo dădeai de alt panou și încă de unul și tot așa, v-am zis că era distractiv acolo!
Am trecut pe la piață într-o dimineață, ca să iau pulsul locului, iar anunțul de la intrare m-a izbit drept în ochi: „Intră sa vezi pepeni cât sânii unei asistente TV! Gusta și tu ce n-au gustat decât (n.a. – urma o listă destul de lungă cu niște nume ce păreau porecle, aparținând, aveam să aflu, unor muzicieni periferici)…“. Intrai frumușel de vreo cinci ori în piață și pâna la urmă, găseai lubenițele, iar vânzătoarea îți făcea și dop.
Aidoma se petrecea la muzeu, pe fațada căruia se lăfăia ditamai anunțul: „Uite-o cât e de îndrăgostită! Apropie-te ca să admiri sculptura care aproape că dă din mâini!“. Nu vă mai povestesc, decât lapidar, că mi-am luat o pereche de jeans drept suvenir, doar că erau un pic cam largi, așa că i-am lăsat la retuș. Uitasem exact care e intrarea și m-am pomenit cu următorul anunț colorat țipător de pe un panou: „Ce craci! Probează aici blugii care vor face un oraș întreg să stea cu capul întors dupa tine!“. Am intrat în vreo cinci cabine și, până la urmă, mi-am luat pantalonii, pe care i-am pus imediat în rucsac, de teamă să nu se uite toată urbea la mine și cine știe ce să mai aștepte de la mine pentru aceste „vizualizări“.
În penultima zi de vizită, am vrut să văd și un meci de fotbal, un veritabil derby local. Am fost un pic dezamăgit, întrucât echipamentul sportivilor era și el în ton cu întreg ținutul. În loc de nume și de număr, fiecare avea un tricou personalizat, pe care scria câte ceva, de la „Sunt bun, dar nu mă vede nimeni“ până la „M-am culcat cu toate fetele de televizor și mai nou ascult radioul“, prin urmare, n-am putut afla cine a marcat și cine a fost eliminat.
În tot cazul, vacanța asta a fost una complet diferită de cele de până acum, cu atât mai mult cu cât n-am cheltuit nimic, totul era pe gratis. Dar ca să intri în vreo cinci locuri ca să iei ceea ce la intrare e recomandată drept „pâinea lui Dumnezeu!“, iar când ajungi la tejghea ți se dă o franzela nici măcar proaspătă parcă nu e chiar potrivit. Zic și eu, până când mă voi lămuri cum se mulțumesc tabloizii doar cu privitul altora și cum pot trăi din asta, ca să import această modă și în orașul meu.
Nota autorului: acest articol a fost inclus în capitolul Ficțiuni al volumului virtual „Aici era cândva un titlu”, lansat online în primăvara acestui an.
