„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Această frumoasă doamnă a literelor românești mă inspiră din prima clipă în care i-am citit scrierile. Apoi am și cunoscut-o, am lucrat în aceeași companie – știți acel sentiment de bine care te învăluie când întâlnești o femeie pur și simplu frumoasă, care știe să coboare scările cu un firesc plin de grație (bunica spunea că așa cunoști o doamnă, după cum pășește pe scări în jos)?
Când i-am citit răspunsurile la chestionarul șablon de mai jos, mi s-a făcut pielea de găină, pentru că Ana Barton face literatură și când respiră. Citiți-o. Rândurile acestea miros, vorba ei, a răsuflare de om bun.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că faptul că sunt deschisă și directă nu înseamnă că-s intruzivă și agresivă. Că ador diplomația, dar nu sufăr maniera „pe după piersic“, nu-s echivalente, iar ultima e pierdere de vreme și de nervi. I-aș spune că am 44 de ani, iar la halul în care mă consum, am trecut de mult timp de jumătatea vieții, drept care nu mai dau doi bani pe cum par, ci numai pe cum sunt, cum îmi e, cum sunt cei din jur și cum le e și lor. Și i-aș mai spune că o rog/îl rog să nu facă risipă de energie încercând să mă impresioneze cu cine știe ce abilități, bunătatea e singura calitate care contează și care transcende, prin efecte, cele două lumi. Firește, și opusul ei, dar zisei că nu-mi place să sperii oamenii. Știi cum e, poți profesionaliza pe (aproape) oricine, caracterul nu-l poți profesionaliza. Pe-al nimănui. Oricine se poate informa, „deștepta“, în consecință, poate „livra eficient“, dar ce folos, dacă își creează și trăiește într-un halou de răutate? Îi contaminează și pe cei din jur. Am ajuns să fiu mai atentă la „deștepți“, mai rezervată cu ei, mă apropii și stau lângă oameni care au bunăvoință și nerăutate. De oameni cărora le pasă de ei și de cei din jurul lor, căci păsarea mare virtute este, ea e începutul oricărui bine.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Eu. Oricât nu mi-ar conveni în anumite momente treaba asta, tot eu sunt. Slavă Domnului că suntem mai multe persoane în mine, că nu știu cum mă descurcam să fi fost doar una. Am înțeles relativ de curând treaba asta, și nu fără efort, mare efort, susținut efort, am și acceptat ce-am înțeles, nu ușor, nu repede, dar sunt pe drumul pe care învăț să mă și iubesc. Om vedea de l-oi duce la capăt, dar nici însuși drumul nu e puțin lucru.

Și dacă îmi sunt cea mai apropiată, atunci îmi sunt cu toate ale mele, și cu inima mea adică, locul în care e mare-nghesuială, dar nu se calcă nimeni pe picioare, cu atât mai puțin în picioare: Dumnezeu, fata mea, toată familia mea, de fapt, prietenii mei, oamenii care nu-mi sunt prieteni, dar pe care îi admir, îi prețuiesc, oamenii de la care am învățat sau învăț, oamenii care m-au pus pe gânduri și gândurile alea au născut ceva folositor după aia.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Asta o să aflu după moarte, Horia. Adică răspunsurile ambelor întrebări. Știi povestioara aia cu raiul, nu? Zice-se că omul când ajunge în rai e uimit de trei lucruri: ce caută el acolo, nu credea că s-ar învrednici, cum de ăia pe care-i găsește acolo și despre care ar fi putut băga amândouă mâinile-n foc că nu vor pupa raiul sunt în rai și, mai ales, cum de ăia despre care ar fi băgat și picioarele, nu doar mâinile, în foc c-ar trebui să fie nu sunt. Deci, ce știu eu acum e posibil să nu se potrivească întru totul adevărului, trăim „cel mai mare bine“ în funcție de nevoile și de prioritățile ardente ale momentului. Totuși, ca să nu te las nerăspuns, că nu-i frumos, îți spun așa: sunt câțiva oameni care m-au salvat de la moarte de mai multe ori de-a lungul vieții mele, iar la unii dintre ei am ingratitudinea să mă gândesc foarte rar, drept care în rugăciunile mele ei sunt la capitolul „binefăcătorii mei“. În capitolul ăsta sunt și cei care m-au salvat de la ceva ori m-au ajutat cu ceva, dar eu n-am aflat niciodată despre ei. Of, ăsta era al doilea răspuns. Primul ar fi așa: am făcut de curând un bine unei femei tinere care are o fetiță în vârstă de un an și amândouă erau într-o situație disperată. Binele ăla înseamnă că am povestit oamenilor despre ele, iar ei, în marea lor bunătate, s-au solidarizat, oameni necunoscuți, da?, și le-au ajutat pe fetele astea minunate să iasă din impas, ba încă să privească și în viitor. Până la urmă, eu nu am fost decât telalul care a dat sfară-n țară, dar, dacă n-o făceam, oamenii nu aflau și nu aveau cum ajuta. Mi-e greu să cred și să spun despre mine că fac ceva bine, învăț și asta și tot nu mi-e la-ndemână. Dar învăț.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Tu n-ai posibilitatea de răspuns video sau nu mi-ai zis c-ai avea-o, că ți-aș fi pus filmul ăla în care dansam la Stuf, în Vamă, acum o lună, cu adolescenți și adulți foarte tineri. Dacă m-or mai ține ușorii ușilor, o să dansez și cu ei, cu nepoții, cum dansez cu Rada, fata mea, de când era bebeluș și până astăzi.

Totuși, asta n-ar trebui să le povestesc, asta ar trăi-o ei zilnic. Le-aș povesti cum m-am urcat pe mort când aveam trei ani jumate și m-a dus bunicu-meu la Glonțoaica, nevastă de general, moartă de adâncă bătrânețe, așa de adâncă, încât și copiii ei erau bătrâni, iar nepoții trecuseră de mult de prima tinerețe. N-o plângea nimeni, stătea în camera mare a casei, într-o imensă cutie de lemn. În jurul ei, scaune puse la perete, în fața mobilelor vechi. Pe ele, alți bătrâni care povesteau râzând și de viața răposatei, și de viețile lor, era mare voioșie acolo. Eu însă nu înțelegeam ce-i în cutia aia de pe masa mare, că n-ajungeam să văd. Am prins un moment când a ieșit cineva și m-am urcat pe scaunul liber, iar de-acolo, în coșciug. Am văzut o femeie foarte bătrână dormind și mulțime de flori în jurul ei. Femeia avea dresuri de mătase, ai apucat așa ceva la vreo bunică? Dresurile alea n-aveau lycra și din cauza asta se lăsau pe picior. Acuma, Glonțoaica era moartă, dar avea, săraca, picioarele foarte subțiri și sigur îi luaseră neamurile ciorapi cu două numere mai mari. Ştii cum e, e moartă, ce mai contează? Așa că i-am tras femeii ciorapii în sus, să nu mai stea adunați, și m-am apucat să fac nițică ordine în florile alea, le-am pus pe culori și pe specii. Cât m-am priceput și eu la vârsta aia. Și… am cam obosit, a fost muncă grea. M-am dus și la fața ei, s-o trezesc, am suflat, am mângâiat-o pe obraz, nimic. Dormea dusă. Și, na, de la oboseală și de la inspirație, știi că somnul e contagios, m-am întins și eu mai mult pe ea decât lângă ea, că nu prea era loc, și m-a luat somnul. M-au trezit niște urlete îngrozitoare: „Florică, fata e pă mort!“ Bunicu-meu m-a extras blând din sicriu și-am plecat acasă amândoi. Mi-a spus doar atât: „Să nu-i spui lu’ mă-ta-mare, că ne ia dracu’ p-amândoi!“ N-am spus niciodată, dar n-am uitat niciodată, poate chiar și tu îți mai amintești, c-am scris asta în prima mea carte, iar tu știu că ai citit-o. Frică de moartea mea cu siguranță îmi este, chiar dacă n-o conștientizez, și e foarte important că n-o conștientizez. Dar frică de morți cu siguranță nu-mi este. Dacă ai mort de pupat, îmbrățișat, chestii din astea de rămas bun și nu te simți confortabil să faci treaba asta singur, sună-mă oricând. Nu mi-e clar cât de frumos știu eu să mă port cu viii, dar cu morții sunt mare meșteră. Te poți baza.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Când mi-a murit primul copil, înainte de a se naște. Nu l-am depășit, sunt douăzeci și unu de ani de atunci. 13 iunie 1997. Sunt în noi pompeiuri, Horia, și pompeiuri rămân. Bine că omului i-a dat Dumnezeu și mana nevăzută, care este lumina din el. N-o știi, n-o pipăi, n-o guști, n-o miroși, dar din ea te regenerezi. Însă nu complet. Pompeiul e acolo și știi cum se-nfierbântă lava aia la loc când nici nu te-aștepți? Și arde, Horia, arde ca atunci când a venit urgia peste tine.

Când a făcut fata mea fiecare dintre cele patru șocuri anafilactice, am retrăit groaza aia. Și m-am purtat ca un robot ultraperformant. Am funcționat la milimetru, până am știut că fata e în afara pericolului. Apoi, pe un scaun de spital, am șezut și n-am plâns, mă, n-am plâns, că groaza îți suge lacrimile din tine, aia-ți face. Pe urmă, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a scăpat, și cu nădejde, am mers mai departe. Ce altceva am fi putut face?

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre cum a vrut să vină Majestatea Sa Regele Mihai în țară, după revoluție, dar nu a fost lăsat. Despre faptul că acea neprimire produce efecte și azi și le trăim toți. Despre acești cei mai recenți treizeci de ani i-aș povesti, așa cum i-am trăit și cum i-am înțeles eu. Despre societatea asta prepuberă care nu știe să poarte un dialog elementar, în locul lui stând înjurăturile, care spulberă orice tentativă de dialog. Despre cum noi, acești prepuberi cu păr alb, răspundem cu „Du-te-n mă-ta!“ când nu avem argument. Despre faptul că nici nu știm la ce mama dracului ar folosi un argument și, mai rău, nici măcar ce e ăla argument. Sigur că nu vorbesc despre cei care citesc acum cuvintele astea, ci despre cei foarte mulți, cei care nu citesc nimic și nu vor citi nimic niciodată. Cei care cred că lectura e un moft, o relaxare, o pierdere de vreme, o prostie, ce să mai. Nu vorbesc însă despre cei care nu au timp și nici energie să deschidă o carte, știi tu, fac fânul, au animale multe, sapă șanțuri, ridică ziduri, muncă grea, fizică, atoateostenitoare.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La țară, oriunde.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
În fiecare zi, tot timpul mă simt bine că sunt româncă, chiar dacă atât de tare mă doare România.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Niciodată. O avea legătură cu faptul că eu n-am ieșit prea des din țară, dar am ieșit, la naiba!, de câteva zeci de ori, însă absolut niciodată nu m-am simțit stânjenită că sunt româncă și absolut niciodată – uită-te și tu ce formule pleonastice de întărire mai sunt și-n capul meu – nu am ascuns că sunt româncă, dimpotrivă, mereu am spus.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Horia, eu îmi amintesc când sugeam la sânul mamei mele. Știu, pare bizar, de necrezut, dar îmi amintesc. Mutatis mutandis, România e mama mea. O iubesc cu patimă. Asta-nseamnă că ne-mbrățișăm și ne certăm, normal, dar nu impietează supărările noastre asupra iubirii. Trăiesc în România pentru că aici sunt acasă, România e mama mea, trăiesc la mama acasă.

Vreodată nu, dar de câteva zile, da. Efectiv mă văd cu bocceaua-n spate, mergând pe jos către graniță, ca sirienii. Nu am unde să mă duc, nu am la cine, mai bine zis peste cine, așa că mă tem că voi lua drumul pribegiei pentru că mama mea, România, îmi tot dă semne clare în ultima vreme că ar cam fi timpul să plec. I s-o fi amărât laptele, Horia, mai știi?

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De obicei, nu mare lucru, stau cu ai mei, acasă. Dar acum trei ani am fost cu bărbatu-meu, cu frate-meu și cumnată-mea la buna, în Ardeal, la Sarmizegetusa, în fine, la trei kilometri de sit, dar sigur că ne-am dus și la Sarmi, cum altfel? Atunci am văzut-o pentru ultima dată pe buna, s-a prăpădit peste câteva luni de la acel 1 decembrie, avea 88 de ani. Au fost niște zile foarte frumoase alea, avem și prieteni foarte buni în satul bunei și-al tatălui nostru, am stat cu toții, am fost și la Rezervația de zimbri de la Hațeg, la Densuș, la Hunedoara, la castel. Ne-am plimbat și prin sat, noaptea, mirosea a iarnă, a fân uscat și-a răsuflare de om bun.
Foto: Narcis Pop

  • Din septembrie, puteți găsi în librării cartea mea, #ÎnTimpCeTuDormeai, apărută la Editura Trei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 6 =