„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Ana-Maria Caia, jurnalist pur-sânge cu înclinații literare atinse de har, mi-e, înainte de toate, prietenă. Deloc doar din acest motiv, o consider o cetățeană, o mamă și o soție mișto – mizez pe faptul că această vocabulă de-acum onorabilă e și exhaustivă. Citiți-o, e o povestitoare fermecătoare. Am și lucrat împreună, mi-a plăcut să am de-a face cu ea, e un om creativ.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Dacă m-ar interesa ca omul ăla chiar să mă cunoască, nu i-aș spune nimic despre mine, dar l-aș întreba multe despre el pentru că, cinstit e, ca din prima să știe că sunt cumplit de curioasă. Dacă omul cu pricina nu m-ar interesa prea mult, i-aș zice cam ce știe Google despre mine: că îmi place să călătoresc și scriu uneori despre asta, că am făcut televiziune, radio, print, online, că am scris o carte și produc branded content. Asta ne-ar asigura o conversație decentă.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Copiii mei și soțul meu. Îmi sunt tot în minte și în suflet, sunt convinsă că fără ei aș fi altcineva.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Toți cei care m-au iubit, fie și o zi, în viața asta, mi-au făcut cel mai mare bine și cel mai mare cadou și le sunt recunoscătoare, pentru că adesea puterea mea din asta s-a tras.
Toți cei care mi-au dat din talentul lor, din știința lor, atunci când am lucrat împreună, mi-au făcut un mare bine.
Toți cei care m-au lăsat să învăț de la ei, de la depărtare sau în apropierea lor, mi-au făcut un mare bine.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
E o pildă chinezească care se încheie cu „trebuie să ții minte pentru totdeauna pe cei care ți-au făcut bine și să uiți imediat ce bine ai făcut tu”. Dacă am făcut bine, am uitat cui și așa e cel mai sănătos pentru mine. Sunt atâția oameni pe lumea asta striviți de propria lor importanță, că numai eu aș mai lipsi din această mulțime.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Eram în Turcia de Sud-Est, aproape de granițele siriană și irakiană, teritoriu kurd. Am hotărât să mergem într-un sat de yazidiți, destul de izolat, să filmăm. Aveam un ghid kurd și un șofer turc, care a făcut spume când i-am spus unde trebuie să ajungem. Am nimerit în satul cu pricina, un mic templu yazidit se vedea pe un deal, în rest, totul arăta foarte dubios: sârmă ghimpată, case fără geamuri, parapeți de piatră, nici urmă de copii, deși satele kurde sunt pline de țânci. Ne-am dat jos din mașină, pustiu, dar niște bărbați coborau în fugă dealurile către noi. Am intrat în vorbă cu primul ajuns, era destul de agresiv în atitudine, mi-a spus să mai așteptăm puțin că ne vor lăsa să filmăm, dar trebuie să ia aprobare de la șeful satului. Din casele de pe dealuri ieșeau alți bărbați. Am văzut că ghidul nu mai era în stare nici să traducă, tremura, iar șoferul deschisese toate ușile de la mașină și pornise motorul. M-am chinuit foarte tare să rămân calmă, să continui să zâmbesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, i-am zis localnicului că mergem într-un oraș vecin să mâncăm și că ne întoarcem negreșit la ei în două ore. Ne-am urcat în mașină și duși am fost. Știam bine că am nimerit într-un sat de luptători în gherilele kurde. Știam că nu prea iau ostatici străini și că răfuiala lor obișnuită e cu armata turcă, dar eram la capătul lumii, nimeni nu știa nimic de noi, fără semnal la mobil, în mijlocul unei comunități de bărbați înarmați. Mi-au trebuit câteva ore să scot frica din mine, iar spre seară, mergând prin seducătorii munți Taurus, am văzut de pe șosea, pe o culme, ceva care semăna cu o cetate. I-am spus șoferului să urcăm, era un drum pietruit. După încă o criză de nervi și o serie de blesteme, l-am făcut să urce cu noi. Sus, pe un platou montan, era o gașcă de copii care se chinuiau să ridice un zmeu tare peticit. Satul lor, din piatră de culoarea șofranului indian, era înconjurat de ziduri, ca o fortăreață, în el se ajungea urcând pe scări de lemn, proptite de ziduri. Ghidul nostru le-a reparat zmeul, cu ajutorul unei pungi de plastic și ne-am bucurat toți, cu cea mai frumoasă bucurie din lume, când s-a înălțat. Apoi, copiii ne-au condus în sat. La intrare, o femeie cocea lipii într-un cuptor de lut, de forma unui mușuroi și când ne-a văzut a rupt una și ne-a întins câte o bucată, fiecăruia. Apoi am fost duși în casa șefului de sat, pe o terasă de unde se vedeau văile înverzite ale munților, am mâncat migdale, am băut ceai și am mâncat și mai multă pâine caldă și am povestit despre satul lor kurd, în care trăiau vreo 40 de familii, de când lumea și pământul. Când s-a lăsat noaptea, sub un cer tot numai stele, am coborât din sat cu mare alai de oameni și de dragoste și de prietenie și de încredere.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Dacă ar fi fost doar un moment! Au fost multe prăbușiri, toate legate de cumplite despărțiri de oameni pe care i-am iubit. Fracturi de familie, separări de cuplu sau moartea oamenilor apropiați. Prima dată mi s-a întâmplat când aveam doar 4 ani și mi-a murit bunica cea bună și îmi aduc aminte și acum senzația de rătăcire pe care am avut-o după aceea, tot universul mi se părea întunecat și rece, fizic întunecat și rece, nu metaforic. Sufăr cu multă intensitate, așa cum fac și alte lucruri cu multă intensitate și cred că am început să mă eliberez puțin de povara marilor dureri și dezamăgiri atunci când m-am împăcat cu gândul că ele nu trec complet niciodată, că sunt parte din mine, că nu le pot pur și simplu suspenda într-o lume paralelă.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre după-amiaza de decembrie, din ’89, nefiresc de caldă, când, ajunsă acasă dintr-o vizită de la prietena mea cea mai bună, am găsit-o pe mama în genunchi, plângând de fericire și strigând că toată porcăria comunistă s-a terminat cu siguranță. La radio tocmai vorbise Ana Blandiana. I-aș povesti despre Revoluție și despre căderea comunismului pentru că știu că n-aș fi supraviețuit, ca adult, într-o astfel de lume. Aș fi comis, probabil, toate greșelile posibile conform regimului și mi-e greu să cred despre mine că m-aș fi putut apăra în vreun fel. Pentru mine, ’89 a fost o șansă. Apoi, Revoluția română, combinație de farsă bine pusă la punct și revoltă populară, explică bine România de azi, cea în care statul e captiv în mâinile unor dubioși de Estul Sălbatic, câtă vreme o parte din popor încearcă să împingă țara înspre niște idealuri importate din Vest.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
O să fiu sinceră, nu prea am răspuns la asta. Vreo cinci ani din viață am fost jurnalist de travel, realizator de emisiune de călătorii, aproape full time. M-am plimbat prin toată lumea și am fost și răsfățată, în consecință, prin toată lumea. Am făcut zeci de proiecte pentru industria de turism, ceea ce a însemnat inclusiv că am stat în hoteluri remarcabile, am mâncat în cele mai bune restaurante, am văzut și ceva din culisele industriei din alte părți, dar și din România. România are partea ei încântătoare, vai, ce frumusețe e în Hațeg, ce splendoare în Apuseni, ce încântători sunt zimbrii Neamțului, ce poetice podgoriile Olteniei și Munteniei și ce fermecate sunt satele săsești! Dar sunt prea bătrână și prea răsfățată să nu-mi stea în gât veșnica pulpă de pui cu Delikat pe care o primești în 90% din restaurantele românești de provincie sau să mai am răbdare să fac 200 de kilometri în 8 ore sau să stau într-un conac minunat, doar că cu iz de mucegai ori într-un hotel superb, cu istorie bogată și cu praf și mai bogat în covoarele pufoase, de altfel. Izolat, sunt locuri și lucruri remarcabile în România turistică.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Eu mă simt bine că sunt. Inclusiv româncă. Desigur, sunt momentele alea amuzante când ești strigată Nadia prin Thailanda sau când ți se cântă O-zone în Japonia sau când ești îmbrățișată în Turcia cu cuvintele Hagi, Popescu, Filipescu. Dar ultima oară m-am simțit bine că sunt româncă în Piața Victoriei, pe 10 august, într-o mare de oameni care n-aveau niciun chef, sub atacurile demente cu gaze lacrimogene, să renunțe la demnitate.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Ultima dată, tot pe 10 august. Mi-a fost, a mia oară, rușine cumplită de cine a ajuns să ne conducă. Nu am fost stânjenită, am fost copleșită de rușine și mi-a fost frică de consecințele pe care le poate avea, pe termen lung, puterea în mâinile unor loaze analfabete.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Mi-e oarecum indiferent unde trăiesc, sunt dezrădăcinată, nu-mi pasă foarte mult de locul în care stau atâta vreme cât pot pleca suficient de des din el, dacă mă pot mișca cât vreau de mult. Dar sunt dintre aceia privilegiați, care își permit să trăiască în România: am un trai suficient de bun încât să nu trebuiască să alerg după bani prin alte țări, am acces la un mediu intelectual suficient de stimulant, trăiesc într-un apartament frumos, într-un București care este, dincolo de inconveniente, un oraș foarte viu, uneori ieșit din minți, într-un sens bun. Mă deranjează că în ultimii ani mi-au plecat mulți prieteni din țară și mă gândesc dacă nu cumva, Bucureștiul acesta pe care îl iubesc eu nu e un oraș de tinerețe, care îmi va părea din ce în ce mai puțin dezirabil pe măsură ce n-o să mai fiu atât de tânără.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Fac ce fac de obicei, de altfel, în afară de Paște și de Crăciun, eu nu prea serbez nimic, niciodată, mi-e greu să intru într-o atmosferă festivă la date fixe. Totuși, dacă mă gândesc bine la ceva special în legătură cu 1 Decembrie, cred că e ziua aia din an în care mă uit la Pro TV.
Foto: Matei L. Buță
– Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 9 =