„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Ana-Maria Onisei e o jurnalistă de aleasă cultură și un înzestrat om de comunicare. Interviurile sale cu personalități universale sunt tot atâtea conversații de colecție. O prețuiesc, e rară.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că-s foarte sensibilă. O vreme, o trecusem în palmares la capitolul defecte – și, uneori, și azi când mai simt câte-o emoție puternică, m-apucă ciuda și-mi vine să revizitez gândul ăsta. Dar n-o mai fac. Fiindcă a trăi până în vârful degetelor e cel mai mare dar al meu. Și cel pe care-l dăruiesc, sper, la rândul meu, atunci când transmit ceva, sau când îi privesc pe ceilalți și pun lumina pe lucruri care se află mereu înăuntrul lor, doar că încă nu și le-au asumat sau nu le-au descoperit. Sunt în egală măsură o persoană divină și deloc confortabilă.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Beethoven. Chiar glumeam zilele trecute că este cel mai bun prieten al meu. Acest prieten imponderabil și inexistent în carne și oase, și totuși atât de prezent. M-a însoțit încă din copilărie, aproape inconștient, de pe discurile mamei, până astăzi. Când mi-e mai bine, sau mai greu, îl aduc pe Beethoven în căști și mă ridică, o simt și fizic. Cred că are o capacitate de-a transmite zig zag-ul forței emoțiilor noastre în punctele lor cele mai înalte și mai joase ca nimeni altul. Mi-ar fi plăcut să i-o pot spune live.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Mi-e greu să judec așa. Mi s-ar părea că fac un calcul, or, aici, de fapt, e vorba doar despre secrete și vibrație…

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Cred că sunt sute de episoade, și asta pentru că îmi place să trăiesc divers și vibrant. Mai degrabă le-aș face un itinerar – dacă nu m-ar mai ține picioarele, poate doar imaginar. Aș porni dintr-o pădure din Piatra-Neamț, cu lumina revărsată peste lac, aș ajunge la mare iarna, undeva într-o carte, în spatele scenei de teatru, prin măruntaiele mașiniștilor, în fața ecranului de cinema, pe strada simplă cu frunze de toamnă și muțenie perfectă, și-apoi pe-un scaun de pluș al Ateneului Român, unde simți alămurile cum îți vibrează în spate.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Spuneam că-s tare sensibilă. De fiecare dată când decid să fac o schimbare, o trăiesc atât de intens încât am impresia că o să mor sigur, sigur, cel puțin de data asta. Le depășesc prin conștiență, prin acceptare, prin a fi prezentă în moment și printr-un soi de credință pe care am dobândit-o de curând (nu mă întreba cum, că nu știu să-ți spun) – că dacă ești suficient de zen și de ancorată în tine, lucrurile și energiile se reglează de la sine. Și chiar așa se și întâmplă. Trăim într-o lume atât de competitivă și, pe alocuri, atât de abrutizată încât, uneori, când mai nimeresc prin vreun grup îmi imaginez că-s într-un bazin cu rechini. Am ajuns să ne validăm atât de mult prin ce facem încât uităm să ne mai bucurăm de cine suntem de fapt. Și asta se vede în tot tangajul emoțional pe care-l trăim revărsat din Facebook, din comentarii acide, din capra vecinului, din claxoane și urlete în parcare, din lipsa de zâmbete pe stradă, la magazin sau în tramvai, din pornirea de-a da în cap, dar și din dorința vorace de-a apărea imaculat și cel mai cel de pe șa.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Cu siguranță protestele cu lumini și voci ferme. O renaștere. Și-o bucurie că viața în România nu-i deloc un peisaj într-o bulă de singurătate.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În Deltă.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Mă simt bine că-s româncă în fiecare zi. Suntem deștepți, creativi, pasionali și puternici. Nu cred în teoriile legate de caracterul auto-distructiv al românilor, cred însă că am putea să începem să lucrăm cu noi emoțional, să ne rupem din niște chingi și să-ncepem să votăm mai cu cap și să punem presiune, în loc să alegem confortul lui poate-ciugulesc-și-eu-ceva-de-pe-urma-sistemului.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
La modul identitar, nu mi s-a întâmplat. În rest, când mă uit la televizor – da. Haha.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Iubesc țara asta așa cum e ea. Îmi place mult ceva ce zicea Regele Mihai și cred că merită să reflectăm mai des la asta, fără a exclude o perspectivă analitică sau o plecare. Regele Mihai zicea că nu-și vorbește de rău țara, pentru că ar fi ca și cum s-ar vorbi pe el însuși de rău.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Pentru mine 1 decembrie are o geografie tare personală. N-am fost niciodată să sărbătoresc ziua asta, însă o sărbătoresc mereu printr-o amintire a bunicii – care mă revizitează, sau, poate că am transformat-o noi într-un ritual de familie. Bunicul a fost o vreme militar și a participat la paradele de 1 decembrie. Așa că de fiecare dată când vine 1 decembrie, eu știu că o sun pe bunica și că ea e în fața televizorului din Piatra-Neamț, plângând literalmente în batistă de emoție și amintindu-și-l pe bunicul pe calul lui alb.

Foto: Cătălina Filip

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × four =