„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Andreea Georgescu e cea mai amuzantă persoană de gen feminin pe care o cunosc. Momentan, face stand-up comedy la New York, de unde mi-a și răspuns după nici trei luni de când i-am scris – deja o trecusem în grupajul pentru următorul Centenar. În general, ar fi în stare să facă orice e socotit apanaj masculin: ar putea fi o bună dirijoare, sculptoriță, mă rog, mai completați și voi, cei cărora v-a smuls măcar un surâs. A, și i-am savurat fiecare replică scrisă în scenariul unui serial de succes de la Pro TV. Cum n-am televizor, ușor n-a fost.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că atât de înaltă sunt natural și nu, nu am făcut niciun sport. Da, nici măcar baschet. Îmi pare rău… Și pe lângă asta, mai și râd ca o descreierată, după cum s-a sesizat un ascultător radio la un moment dat.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Prietenii. Îmi e greu să îi nominalizez pe Cosmin, Irina, Mădălina, Lidia sau Dragoș, pentru că e posibil că s-ar supăra Ioana, Rock, Răzvan, Claudiu, Raluca sau Costin. De asta spun prietenii în general. Și oricât de ciudat ar suna, mă simt foarte apropiată de bunicul… Chiar dacă nu mai e, e.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Părinții, că s-au decis să mă aibă. Iar cel mai bine din viața mea adultă cred că mi l-a făcut Mădălina, care m-a convins că pot lucra pe cont propriu. Și de acolo s-a degajat o extorsiune a unui lanț de oameni și întâmplări mișto de tot.
Cât despre cui i-am făcut eu cele mai mare bine… habar nu am. Dacă se întâmplă să fac un bine cuiva, prefer să uit din clipa aia, de frică să nu-mi roadă ego-ul unghiile.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Primul show de stand-up, la Gotham Comedy Club din New York. Ăia a fost a breathtaking experience pentru mine până acum. A fost ziua în care eu am zis oficial despre mine: frate, dar chiar e foarte probabil ca eu să fiu un om mișto cât de cât. Sunt în căutare continuă de prime dăți. Îmi doresc foarte foarte tare să mai ajung la nivelul ăla de emoții.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Moartea bunicului. Nu cred că depășești niciodată un moment de genul ăsta. Doar mai trece un pic de timp și se mai prinde puțină pojghiță peste carnea vie. Nu trece, dar te învață să te uiți altfel la oameni și la viață și să încerci să privești moartea ca pe o evoluție necesară. Sau, dintr-o altă perspectivă, așa cum zicea Woody Allen, important e să nu ne gândim la moarte ca la un sfârșit, ci ca la un mod foarte eficient de a mai scăpa de cheltuieli.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre Revoluție, că e cel mai pe proximitate temporală pentru mine. Și am învățat la Jurnalism că asta e important. Ca glumă, am cunoscut recent un DJ sârb, foarte hype și cool, peste 60 de ani avea omul, dar îi roteau ochii în cap după femei. Dacă a vorbit până și cu mine… Am glumit. M-am dus eu la el. Așa… omul fusese fotograf de presă și a prins Revoluția din România. Și ce a reținut a fost că n-a mai făcut niciodată în viața lui atât de mult sex. De aici și concluzia că e cel mai mișto eveniment istoric pe care l-a trăit. În această nouă perspectivă, cred că a fost un moment eliberator. Pe mai multe planuri.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Acasă, la Măneciu.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Eu nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo naționalistă. Și nici acum nu mi se pare, doar că există această întâmplare recentă… Într-o seară, eram în public la un show de la Gotham. Mă cunoștea MC-ul așa că a zis: lets say hello to our fellow comedian from Romania. Lumea a aplaudat, după care omul continua: Romania e o țară frumoasă de tot, doar că habar nu am unde e. Știe cineva de-aici ceva despre România? Era un grup foarte mare de canadieni în sală, așa că unul dintre ei a zis: gypsies. Mamăăă… băi băiatule, m-am inflamat instant. Așa că la final am ieșit printre primii din sală și l-am așteptat la cotitură pe canadian. Și am început să-i explic despre generalizări, despre Centenar, Marea Unire, despre Mihai Viteazul (my favorite, btw), despre curajul românilor și tot așa. Și că și-ar dori și ei să aibă așa o bogăție culturală. Nici nu știam despre mine că am atâtea cunoștințe de istorie. Omul își tot cerea scuze, părea de bună credință, dar îi scăpase… Dar n-avea cu cine. Am fost de neoprit. Mi s-a părut atât de nedrept ca singurul cuvânt caracterizator pentru România să fie gypsies, că omul ăla nu cred că mai calcă prea curând la un show de comedie.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Păi nu prea m-am simțit. E o prostie să judeci pe cineva după naționalitate. Sau după caracteristici fizice. Suntem oameni cu toții, împărțiți în teritorii ca să fie mai simplu din punct de vedere organizatoric. Dar atâta tot.
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Niciodată. Și chiar dacă mi-am descoperit în ultimii 5 ani fascinația pentru America (pentru americani o găsisem de mai demult :)), nu mă gândesc că aș putea trăi doar acolo. Sau poate că aș putea, dacă ar fi cazul, dar nu îmi doresc o viață fără România. Am atât de multă încredere în români și în ceea ce putem face. Am încredere că suntem o generație de late bloomers. Că o să urmeze o perioadă în care românii își vor uni forțele în aceeași direcție. Pe România o văd acum ca pe orice persoană, trecută de 30 de ani, care își caută propria direcție și sens în lume. Să înțeleagă de ce a trimis-o Dumnezeu aici. Un pic de terapie și va ajunge și acolo.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Având în vedere că mă cheamă Andreea și că pe 30 noiembrie e Sfântul Andrei, de multe ori de 1 decembrie mă doare capul și aștept cumva să treacă ziua mai repede. Mi-a venit acum în minte o întâmplare din copilărie, când de Sf Andrei, a venit nașa în vizită. Dumnezeu să o odihnească, deși la ce middle name am din cauza ei… Am glumit. Deși… Era și ziua bunicului, Andrei în chema și pe el. Și când a venit nașa mi-a adus cadou două batiste. Una albastră simplă și una portocalie cu o rățușcă verde care ținea în mână o umbrelă. Atunci a fost cel mai trist 1 decembrie din viața mea pentru că nu puteam înțelege de ce îi aduce cineva unui copil de 7 ani cadou două batiste. Era după 89, dar probabil că încă nu eram suficient de mare cât să nu mă considere o mucoasă.
Foto: Cornel Lazia
- Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro
