„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Talentat cu asupra de măsură, șfichiuitor, neîmpăcat cu sine și cu universul care l-a făcut megieș fără să-l întrebe în prealabil, jurnalistul și scriitorul Andrei Crăciun este ceea ce se numește un tânăr strălucit. Și asta n-o spun deoarece i-aș fi recunoscător pentru rândurile pe care mi le-a dedicat recent (vai, despre cartea mea nu se cuvine să vă zic tocmai eu, dar prefața, prefața lui Andrei Crăciun e delicioasă).

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Nimic. Nu i-aș spune nimic. Necunoscuții își spun oricum prea multe unii altora. Aș păstra o îndelungă și binemeritată tăcere între noi.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
În acest moment este domnul din fața mea, stăm la coadă la ziare. Iată că mai existăm, noi cititorii de ziare.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Bine mi-au făcut câțiva scriitori, dintre care menționez: domnul Babel, domnul Cosașu, domnul Hrabal, domnul Eskandarian, domnul Moehringer – și câteva personaje din filmele de cinema, dintre care îl menționez pe domnul Jep Gambardella. Eu fiind ca nostalgia, o canalie, nu am făcut bine nimănui, iar cei cărora le-am făcut bine oricum nu-și dau seama de asta decât în clipele dinaintea morții, așa că nu se mai pot întoarce să ne povestească ce om minunat sunt. Domnule Ghibuțiu, serios acum, ce întrebări sunt astea? Astea sunt întrebări? Vă credeam ziarist serios (dulce naivitate!). Cui îi pasă de răspunsurile la aceste întrebări? De ce faceți ceea ce faceți? De asta ați fost dumneavoastră conceput în timpul primăverii pragheze, ca să veniți acum și să mă întrebați pe mine cine mi-a făcut bine? Primăvara pragheză, na, mi-a făcut bine. M-a dezvrăjit pentru totdeauna de orice tentație a utopiei.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Care bătrânețe? Care nepoți? Domnule Ghibuțiu, v-ați țicnit ? Le-aș povesti, însă, tinerilor că am trăit pe vremea când ca să aflăm unii de alții trebuia să tăiem copacii, să îi facem hârtie, să scrijelim hârtia cu litere de plumb și apoi să o trimitem cu trenurile până la capătul țării, deci al lumii, și abia a doua zi, înspre prânz, puteai să afli dacă s-a întâmplat sau nu ceva important pe pământ. Era frumos pe atunci.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-am depășit?
Simt în fiecare zi rușinea și ridicolul de a exista în univers, nu mă simt deloc confortabil ca membru al speciei om, aș fi preferat să fiu un fir de iarbă, galaxia noastră mi se pare patetică și mai degrabă inutilă, nu pot depăși aceste gânduri, mai ales că nici nu vreau. Prefer să scriu despre ele.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Am un prieten portughez, un scriitor, și lui i-am povestit despre acel moment din istoria României, mai exact din istoria Tecuciului, când tecucenii au ales primar un cetățean care și-a schimbat numele ca să aibă sonoritate germană. Mai încercase dumnealui și când avea nume de român să devină edil, dar tecucenii, dârji, nu l-au ales până ce n-a părut, din nume, neamț. În prezent, nu știu dacă este sau nu este la pușcărie sau măcar cercetat penal, ca orice primar care se respectă. Scriitorul portughez, prietenul meu, a scris o proză cu personaje românești. Unul dintre ele poartă numele de Colonelul Căcat.

În ce loc din România ți-ai petrece weekendul cu persoana cea mai dragă?
Acasă, cu nevasta. Jos călătoriile!

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Nu m-am simțit niciodată bine că sunt român, cum nu m-am simțit niciodată rău că sunt român. E drept, mă ajută și strămoșii mei – vai – bulgari. Ca Isaac Babel, nu aspir decât să fiu și eu un om în Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta Pământ. Această împărțire a cetățenilor după naționalitate, etnie, religie, sex, orientare sexuală – eu nu o practic. Oamenii sunt buni sau răi, proști sau deștepți cu o infinitate de nuanțe între extreme. Altă împărțire a lucrurilor nu mă interesează. Faceți dumneavoastră, dacă așa credeți că e bine. Eu cred că nu.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Nu m-am simțit niciodată stânjenit că sunt român, pentru că nu dau doi bani pe cuvintele articulate. Românul pentru mine nu există. Cum nu există nici evreul, nici finlandezul și nici ugandezul. Există oameni și oameni. M-am simțit stânjenit doar când n-am putut să fiu suficient de om.

De ce trăiești în România?
De prost. Și pentru că îmi place. Dar se va schimba și asta, în curând. Rămâneți aproape (nu de antene). Nu cred că poți să pleci vreodată de undeva, dar nu cred nici că poți rămâne acolo pentru totdeauna. Și ți-o spun între două drumuri, am venit din sudul Italiei și am bagajul gata pentru Astana, Kazahastan. Nimeni nu pleacă nicăieri, nimeni nu vine vreodată. Ne învârtim ca proștii, și pentru că ne place, pe un pietroi prin cosmos, care nu duce nicăieri. E greu, dar e frumos, cum ar sintetiza și marele nostru Gică Hagi. Sau, dacă vrei altă sinteză, o să îți evoc una din Petrică Țuțea (un domn legionar, deci ticălos cândva, dar comic la bătrânețe): ne mișcăm și noi, ca Mântuitorul, asimptotic la perfecțiune.

Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Mă gândesc serios să plec în fiecare zi și tot la fel de serios mă gândesc și că va trebui să mă întorc totuși, ceea ce mă îngrozește. Întoarcerea în România mă indispune atât de tare încât tot amân (procrastinez, cum ar zice moftangiii și moftangioacele – vă iubesc, moftangiilor!) plecarea. În plus, vezi ce ți-am zis mai sus. Răspunsul este nu. Sau dacă vrei un răspuns mai complex, o să îți dau unul în genul lui Bob Dylan. Răspunsul este, deci, astronaut.

Ce faci pe 1 decembrie de obicei ?
Nu am participat la nicio paradă militară. Resping categoric toate ismele, mai puțin pacifismul. Oamenii sunt și așa așa cum sunt, dacă se mai și fudulesc cu bâte de dat în cap… Nu, mulțumesc. Refuz acest abuz, ba chiar acuz. Nu particip. Eu nu, niciodată. De 1 decembrie nu mănânc fasole și nici cârnați, nu-mi place fasolea, nu-mi plac cârnații, în general nu-mi place mâncarea de la carapato-danubiano-pontici. Aș fi vrut să am o dietă mediteraneeană, dar am burtă cirotică, la fel ca toți românii respectabili, de unde rezultă că nu mănânci mereu ce îți place. Dar nu am stat la coadă la fasole și cârnați și nu m-am simțit penetrat niciodată de un fior patriotic. Nu știu cum e. Dar măcar nu mă cac în tramvai, ca alți cetățeni, și nici nu arunc gunoaiele pe stradă. Nu mă omor după ideea de patriotism, dar îmi place respectul. Putem fi și patrioți, dar și mai bine ar fi să fim respectuoși unii cu alții. Și stăpânii de sclavi erau patrioți, ba chiar și cei care au ridicat Gulagul și lagărele de exterminare erau patrioți. Cu respectul pentru ființa umană aveau o problemă. Până la patrie e departe, hai să strângem căcatul măcar din urma câinilor personali.

Un 1 decembrie pe care nu îl poți uita?
Pentru că nu am tăcut niciodată în fața proștilor și impostorilor, și, cum știți, presa e plină de proști și de impostori mai ales la vârf, mi-am pierdut de multe ori slujba. E drept că nici nu m-am gândit vreodată – cine mă mai angajeză pe mine la treizeci și cinci de ani? N-am vocația bugetăritului. Nu sunt făcut să joc solitaire între salarii, ce să fac? Așa că un 1 decembrie pe care nu îl pot uita e când am acceptat (la solicitarea ei) o întâlnire cu o cucoană care îmi propunea o slujbă. Prost eu. Eu port izmene din octombrie, în decembrie deja aveam trei perechi pe mine, dar era atât de frig încât, cum se zice la mine în mahala, țurloaiele amuțiseră. Cucoana n-a mai venit. A rămas la parada militară. Am băgat-o în, mă iertați, pizda mă-sii, poate că nu a fost foarte patriotic, dar măcar am făcut laringită și alte boli ale trupului specifice anotimpului rece. N-am putut uita și nici ierta, sunt om slab.

 – Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

1 COMENTARIU

  1. Ohh, Horea cu Andrei si Iulian de UN Craciun la inceput de Septembrie 😉
    *Domnule Ghibuțiu, serios acum, ce întrebări sunt astea? Astea sunt întrebări? Vă credeam ziarist serios (dulce naivitate!)*

    Copilariti,dragilor, copilariti! E timpul vostru 😉
    Spune-I dlui Craciun sa nu astepte sa-l marite babele,nu de alta dar, timpul se iroseste altfel in doi 😉

    Ps. Dl Gibutiu,cum pot cumpara cartea dumneavoastra proaspat aparuta ??
    I ar sta bine langa Baricade 😉
    Friendly ,J.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × five =