Andrei Crăciun: „Prima mea amintire este un cuvânt“

Micul om mare al publicisticii de la noi își lansează azi volumul „Baricadele“, la ora 15.30, la Bookfest. I-aș face o laudatio, doar că nu se cuvine așa, fără să fi citit cartea. Și totuși: Andrei e unul dintre cei mai talentați jurnaliști ai generației care face trei decenii de viață. I s-a spus Junior, Cel-mai-bun-copil, domnu‛ Crăciun, ce să mai, i s-a zis în fel și chip din momentul în care a câștigat un titlu de tânăr ziarist al anului și până azi, când împarte pagina opiniilor din GSP cu Radu Cosașu.

Când l-am cunoscut pe Andrei era un „poet publicat în volum“. Acum vine și volumul prozatorului nespus de talentat – genul acela pe care l-ai ruga să îți facă ferparul încă din timpul vieții.

Azi e Ziua Copilului din Andrei Crăciun. În semn de prețuire, l-am invitat să îmi răspundă la chestionarul Oamenilor faini. Îmi place să cred că voi ajunge în carne și oase la ora 15.30,  la târgul de carte, pentru a-i celebra condeiul. Baftă, scumpe prieten!

De ce te temi cel mai tare?
a) Mă tem să nu-mi sfârșesc viața înainte de a mă fi străduit destul să le fac altora existența îndurabilă. După cum știi, cred în lipsa obiectivă de sens a vieții, dar și în toată subiectivitatea care poate îndrepta acest neajuns.

b) Eu scriu articole de ziar, poezii și chiar cărți pentru mine, dar și pentru că sper că textele acestea îi pot ajuta pe altii. Scriu și pentru că vreau să exist în mai multe locuri în același timp, în mai multe inimi și în mai multe minți, ba chiar sunt suficient de orgolios încât să vreau să exist și după ce-mi voi fi sfârșit viața conform punctului a.

Care e prima ta amintire?
Prima mea amintire este un cuvânt – este primul cuvânt pe care l-am spus. Se întâmpla foarte devreme, nu aveam nici măcar un an, probabil că este greu de explicat psihologic de ce păstrez această amintire, dar îmi amintesc primul meu cuvânt, care nu a fost nici “mama”, nici “tata”, ci un altul, pe care, scumpe Horia, însă, nu ți-l voi spune, deși nu este unul rușinos.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?
Cel mai mult îl admir pe Radu Cosașu, pentru că este un bun scriitor și totodată un bun om. Este, de fapt, cel mai bun, și scriitor, și om, din câți scriitori și oameni cunosc.

Ce-ți place la înfățișarea ta?
Nu-mi place îndeobște înfățișarea mea, din când în când mă amăgesc, totuși, că am un profil tolerabil. Îmi place însă totul la înfățișarea femeii pe care o iubesc.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Cel mai prețios lucru pe care îl dețin este arhiva cu amintiri din capul meu. Am fost un cronicar devotat al ritmului nebun în care m-a devorat existența, așa că am o arhivă bogată, mă retrag adeseori în ea, întocmai ca într-o bibliotecă. Trăiesc, e adevărat, mai degrabă în trecut. Trecutul e singurul timp perfectibil. Îmi place. Disprețuiesc, însă, melancolia mecanică pe care o văd întâmplându-se adesea la alți reprezentanți ai speciei noastre.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Nu aș da niciodată dreptul în timpul vieții mele să se facă un film în care cineva să-mi joace rolul. Iar după ce nu voi mai fi, oricum n-ar mai conta. Pot totuși să-ți spun cine ar juca rolul meu într-o carte: un personaj secundar, un poet minor și un om foarte trist, cochetând îndelung cu suicidul, dar – paradoxal – și un supraviețuitor atroce, parcă în ciuda tuturor nenorocirilor care îi bornează destinul.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că nu am găsit încă tăria să cred că viața mea merită dusă mai departe și de un copil. Mi-ar plăcea să am o fiică, dar cel mai probabil, dacă timpul îmi va îngădui, voi fi tatăl adoptiv al unei fiice de la care am să învăț să mă uit la lume și printr-o fereastră cu mai multă lumină. Mi-ar plăcea să poarte numele mamei mele – Ioana.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actual carieră?
Cred că scrisul e tot ce știu să fac – și în bine, și în rău. Dar mai cred și că, dacă aș fi fost mai ambițios și mai inteligent, n-aș fi fost un maestru de șah tocmai rău.

Cum ți se spunea când erai mic?
Culmea e că, în anturaj, eu țineam să fiu “Botezătorul”. Am botezat mulți copii, care-și duc în continuare cu demnitate poreclele date la sfârșitul anilor `80. Făcând asta, m-am ferit din a primi eu una. Tata îmi spunea cândva “Puiu’“, dar cred că sunt douăzeci de ani de când nu mi-a mai spus așa. În prezent, prietenii mei, destul de puțini de altfel, îmi spun în ironie “Poetul”.

Care e ceamai mare realizarea ta?
N-am realizări materiale. Am câțiva oameni pe care vreau să cred că i-am iubit până la ultimele consecințe. Consider, de aceea, poate greșit, că realizările lor sunt și ale mele.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?
Mi-a spus cândva educatoarea mea că am harul povestirii, iar eu, fiind și mai mic, am crezut-o.
Cum ai dori să-și amintească posteritatea  despre tine?
Ca de un om care a căutat toată viața frumusețea și s-a înspăimântat de urâtul pe care l-a găsit pe drum. Și, dacă se poate, ca de un om căruia nu i-a fost frică să se scrie.

– Andrei Crăciun e scriitor și publicist. Poate fi citit în multe locuri, mie personal îmi place să-l parcurg în FHM, unde e colaborator de nădejde și de calitate.