Până pe 20 iulie, Muzeul Național de Artă Contemporană București găzduiește o colecție uluitoare, cu lucrări care izbutesc să alăture două domenii aparent fără nicio legătură, arta contemporană și industria auto. E vorba despre Colecția de Artă Renault în România, parte din Sezonul România-Franța. Cu o istorie care bate cele 50 de primăveri ale mele, colecția în care arta ia viteză include artiști de prestigiu, pe care mă mărginesc să-i enumăr: Yaacov Agam (Israel), Arman (Franța), Pol Bury (Belgia), Robert Doisneau (Franța), Jean Dubuffet (Franța), Errò (Islanda), Wen Fang (China), Ange Leccia (Franța), Jean-Baptiste Lorthiois (Franța), Roberto Matta (Chile), Henri Michaux (Belgia/ Franța), Juan Mirò (Spania), Angela Palmer (Marea Britanie), Georges Poncet (Franța), Arslan Sukan (Turcia), Jean Tinguely (Elveția), Victor Vasarely (Ungaria/ Franța), Heidi Wood (Australia/ Franța).
Curatorul colecției, istoricul și criticul de artă Ann Hindry, e o franțuzoaică adorabilă. Cu care am avut onoarea și plăcerea de a sporovăi spre o jumătate de ceas, suficient cât să mă fudulesc că am cunoscut pe cineva din liga mare a artei contemporane.

Doamnă Hindry, ce vă conduce către artă?
Acum sau dintotdeauna?

În ceea ce vă privește, cred că e un prezent continuu…
Așa este, e un prezent continuu din timpuri pe care nu mi le pot aminti. Părinții mei erau foarte interesați de artă, deși nu lucrau în domeniu, astfel încât am fost mereu înconjurată de artă. Iar când am descoperit arta contemporană, am știut că a venit timpul meu și am decis că vreau să lucrez în branșă. Mi-am început studiile, am ajuns în Statele Unite, am fost la MOMA, am descoperit o legătură între mine și uriașele galerii de artă și mi-am zis „asta mă interesează, despre asta vreau să scriu”, pentru că sunt o intelectuală și vreau să scriu despre diferite lucruri. Așa a început carierea mea de critic de artă.

Ce i-ați spune despre Colecția de Artă Renault cuiva care nu știe nimic despre asta?
I-aș zice că e oportunitate de a vedea toate schimbările și deschiderile internaționale survenite în arta plastică din anii 70 până în prezent. Sigur că lucrările din Colecția Renault sunt interesante în sine, pentru că sunt opere de artă, însă faptul că sunt alăturate le dă o componentă istorică.

Care e cea mai bună parte a faptului că sunteți curatoarea unei astfel de colecții?
Pur și simplu, faptul că pot trăi printre aceste lucrări, le pot purta de grijă și le pot expune.

Puteți defini legătura dintre artă și industria auto, în opinia dumneavoastră?
Legătura e actul de creație. Mă uit la departamentele de design ale marilor companii – sunt atât de creative! Însă au, firește, și responsabilități foarte precise, obligația de a urma anumite direcții. Arta nu are asemenea limitări, are însă alte aspecte, care favorizează apariția marilor creații.

Care a fost primul dumneavoastră gând când ați preluat această colecție?
Ei bine, știam de ea. Era prima companie de mașini din Franța care să construiască o colecție. Știam, de asemenea, că cei de la Renault sunt în contact cu artiști majori, așa că mi-am zis „accept, accept, accept!”.

A fost momentul pivotal al carierei dumneavoastră?
Cu siguranță. Mai lucrasem cu galerii, cu colecții, dar posibilitatea de a conduce o colecție, dar și de a avea de-a face cu o lume complet necunoscută mie, cea a unei mari companii, a fost, într-un fel, un moment care mi-a schimbat cariera și chiar și viața.

Cum îi susțineți pe artiștii contemporani?
Încerc să continui să fac ceea ce au început predecesorii mei. Nu achiziționez lucrări gata făcute. Vizitez ateliere, văd lucrări, le spun artiștilor să se gândească dacă vor să facă parte din colecție, pentru că unii pot fi foarte importanți, dar să nu fie interesați de colecție – nu s-a întâmplat niciodată! – și să se gândească la ceva creativ. E mai ușor acum decât odinioară, acum poți face artă din orice material…

Ca istoric și critic de artă, considerați că arta se dezvoltă azi prea rapid?
Da, tinde să țină cont prea mult de piață, nu prea mai e timp să te gândești la opera ta…

Care e impresia dumneavoastră despre artiștii români contemporani?
Cred că suferă mai puțin de ceea ce tocmai am pomenit: ritmul lor nu e neapărat mai încet, ci, aș zice, mai reflexiv, au timp să se gândească. Artiștii pe care i-am cunoscut aici sunt mai puțin tensionați în comparație cu cei din America sau cei din Vestul Europei.

Doamnă Hindry, ați călătorit în toată lumea, permiteți-mi să vă invidiez pentru asta. Cum vi se pare Bucureștiul?
Îl ador! Cred că Bucureștiul e un loc unde există plăcerea de a trăi, pe care n-o mai găsești la Paris. Chiar și o plăcere de a mânca, mâncarea e delicioasă. Să mai mănânci bine la Paris? Poți să uiți! Sigur, Parisul e orașul meu, în care trăiesc și pe care-l iubesc, dar e tot mai greu!…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × 5 =