„În afara timpului” („Hors du temps”), filmul franțuzesc al lui Olivier Assayas bazat pe izolarea din pandemie, explorează relația dintre cinema și artă, cu accent pe modul în care percepem scurgerea timpului.
„În afara timpului” e o splendoare vizuală, considerată „nu doar un film despre «lockdown», ci despre relația noastră cu trecutul, despre felul în care timpul schimbă percepțiile și despre cum amintirile devin un refugiu sau o capcană”.
Izolarea mea a fost nasoală – uite una dintre experiențele neplăcute pe care trecerea timpului nu le edulcorează. Eram singur. Nu eram uzufructuarul unei ambianțe prietenoase, aflată în natură. Mă mutasem într-o locuință fără balcon dintr-un bloc vechi cu o fabrică la parter și cu o curte interioară aridă, asfaltată. În chicinetă aveam un geam atât de strâmt că nu-mi puteam scoate concomitent ambii umeri când voiam să mă uit la Dâmbovița. Deși nu era mare lucru de admirat de pe malul pe care se afla singura clădire locuită dintr-o veche zonă industrială. Îmi priveam toți semenii ca pe o potențială sursă de infectare. Purtam un război personal cu întreaga planetă – credeam că izolarea se va permanentiza, precum comunismul, pe timpul căruia n-am putut concepe că s-ar sfârși, iar în izolare știința încă nu scosese imunizarea din joben – și aveam o singură dorință, să supraviețuiesc teafăr, ca să pot să-mi vizitez și aprovizionez mama. Crescut și trăit între betoane, năzuiam la natură, dar într-un mod ciudat. În plină izolare, jinduiam să mă izolez. Visam la un loc în care nu fusesem – știți termenul german „Fernweh”, a-ți fi dor de un loc în care n-ai mai fost. Năzuiam la un spațiu precum cel din film („aici timpul stă în loc”, ne dezvăluie vocea naratorului, de unde și traducerea titlului în engleză, „Suspended Time”). Fără să știu, îmi lipseau împrejurimile bucolice ale Normandiei rurale, schimbările vivante de lumină, culoare, substanță, așa cum au fost surprinse de artistul vizual britanic David Hockney, care a documentat și pictat pe iPad venirea primăverii în Franța.
Filmul pictural „În afara timpului”, scris și regizat de Olivier Assayas, se inspiră din acele lucrări. „În centrul operei lui Hockney, la fel ca în cazul multor pictori pe care îi admir, se află întrebarea figurativului. Cum poate cineva să fie simultan modern și figurativ? Apărătorii artei contemporane consideră că figurativul aparține trecutului. Hockney crede, și eu la fel, că arta poate fi figurativă – adică, în cazul cinemaului, să spună o poveste susținută de personaje credibile – și, în același timp, să fie în avangarda practicilor timpului său”, precizează Olivier Assayas.
În rezumat, „În afara timpului” sună așa (citez din caietul-program al operei cinematografice distribuit de Independența Film): „Aprilie 2020 – Lockdown. Paul, regizor de film, și fratele său Étienne, jurnalist muzical, sunt nevoiți să stea împreună în casa copilăriei lor, alături de noile lor partenere, Morgane și Carole. Fiecare cameră, fiecare obiect le amintește de copilărie și de cei absenți – părinții lor, vecinii… Această reîntâlnire îi forțează să măsoare distanța care îi desparte, dar și rădăcinile comune pe care le împărtășesc, cele ale «punctului lor zero». Pe măsură ce lumea din jur devine din ce în ce mai tulbure, irealitatea, ba chiar o stranietate neliniștitoare, se insinuează în gesturile și acțiunile lor cotidiene”.
Regizorul a explicat ce a urmărit „În afara timpului”: „Eram în casa copilăriei mele, iar amintirile reveneau fără să le caut. Nu aveam cum să le evit. În același timp, această întoarcere spre trecut mă făcea să mă întreb despre viitor: Vom mai putea face filme? Și dacă da, cum și pentru cine? Desigur, există o dimensiune autobiografică evidentă – evoc relația mea cu mama, cu pictura, având în vedere că tatăl ei a fost pictor. Dar el a fost pictor într-o altă epocă și într-un alt loc: Ungaria interbelică. Această casă tipic franceză nu este a mea, această lume nu este a mea (…). Ca urmare, am simțit nevoia de a oferi o versiune mai sinceră, aproape O versiune în care să destram ficțiunea pe care o construisem, pentru a mă regăsi expus, fără filtre. Straniu este că, în acest proces, casa mea și fantomele care o locuiesc – cele ale tatălui meu, ale mamei mele, ale locurilor, obiectelor și mobilierului, toate încărcate de semnificație – au devenit, în mod paradoxal, echivalentul unor instalații de artă contemporană, à la Sophie Calle”.
La cinci ani de la „lockdown”-ul planetar, filmul „În afara timpului” expune tot ce eu n-am avut în partea cea mai cruntă a pandemiei: o casă la țară, complexitatea de a trăi izolarea împreună, cursuri de dans online, meandrele memoriei și un instantaneu al comuniunii naturii cu arta, definindu-ne ca ființe superioare și, în interiorul timpului, vulnerabile.
Foto: ©Carole Bethuel
