„Regele moare”, montat de regizorii Andrei și Andreea Grosu la TNB după textul lui Eugène Ionesco, înnobilează actuala stagiune cu un spectacol de o majestuoasă vitalitate. E o punere în scenă care evidențiază marea artă interpretativă și înțelegerea profundă a unui text de referință. În egală măsură, asigură nemurirea artistică a unui actor esențial și unic, Victor Rebengiuc.
Înainte de toate, „Regele moare” e o captivantă întâlnire: a marii scene cu o capodoperă a teatrului absurd; a tinerilor regizori Andrei și Andreea Grosu – ei înșiși eroii unei întâlniri speciale, în 2009, când au decis să schimbe lumea – cu un actor de care îi desparte aproape jumătate de veac (Victor Rebengiuc merge pe 85 de ani). Cred că nimeni nu poate zugrăvi mai bine această întâlnire a generațiilor mai bine decât Andrei Pleșu: „De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru lucrările proprii. Fenomenul e semnificativ de ambele părţi. E impresionant şi că tinerii îl aleg, şi că el acceptă. Înseamnă că noii veniţi simt lipsa de morgă, disponibilitatea, cordialitatea superioară a unui actor cu care se poate lucra profitabil. Şi înseamnă, de asemenea, că Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e „şaizecist”, „optzecist” sau „nouăzecist”. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare.”; a publicului venit la teatru chiar pentru teatru (și răsplătit nu doar cu un spectacol excelent, ci și cu un caiet-program de colecție), spectatorii având ocazia de a urmări o distribuție excepțională: Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc; Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț; Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea; Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu; Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Ţilea; Guardul: Richard Bovnoczki.

Distribuția piesei „Regele moare” de la Teatrul Național din București

Găsesc abisală această descriere: „Spectacolul este un elogiu al acestei inconștiențe numită viață”. Și mai găsesc un cuplu scenic cum nu avem altul: Victor Rebengiuc-Mariana Mihuț. I-am văzut relativ recent pe cei doi parteneri de scenă, film și viață în alt spectacol minunat de la Teatrul Național, „Umbre” de Marilia Samper (cred e că cel mai bun spectacol pe care l-am văzut anul acesta). I-am zărit și în public, la Unteatru, cel înființat de Andreea și Andrei Grosu. Rebengiuc și Mihuț alcătuiesc un cuplu care vorbește despre longevitate, armonie, excelență – pur și simplu, îți vine să le mulțumești că există și că reprezintă un exemplu de vivacitate.

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în „Regele moare”

„Dacă aș mai avea de trăit măcar încă o sută de ani”, spune Regele, în piesa „Regele moare”. În viața de toate zilele însă, actorul care spune această replică, însoțind-o cu aceeași muzicalitate a rostirii, cu aceeași emfază și aceeași articulare inteligentă a cuvintelor cu care ne-a obișnuit, e de altă părere: „Da, vorbesc cu lejeritate despre asta, gata se-apropie, e după colț, aici, poate să fie oricând. Eu sunt pregătit. Ce nu vreau – și o spun în gura mare – e să am sicriul expus la teatru. Nu-i nevoie. Ce să vezi acolo? Ce să vezi la un mort? Chit c-a fost actor. N-o să poată să mai joace… E mort și mort rămâne. O lumânărică și o floare pusă la intrarea teatrului e un omagiu mai important și mai puternic decât să vezi un mort pe năsălie…”.

Note de adorație înainte și după „Regele moare”

Literalmente îl ador pe Rebengiuc pentru rolul din „Regele moare” – merită savurată fiecare realizare interpretativă a sa. Fiecare silabă, fiecare expresie, fiecare pas pe care-l face pe scenă acest actor inegalabil, într-o demonstrație impecabilă despre arta nemuririi artistice. Îl ador și pe actorul de film (menționez doar două capodopere ale cinematografiei românești, „Pădurea spânzuraților” și „Moromeții”). Când l-am văzut întruchipându-l pe Apostol Bologa, țin minte că m-a frapat asemănarea cu tatăl meu: slăbănog, năsos, blond… Teribil aveam să mă amuz aflând că de fapt, în platou, actorului i se lipise un tul de nas ca să pară cârn, i se oxigenase părul, iar macheozele munceau din greu să-i accentueze ochii (conform „De-a dreptul Rebengiuc” de Simona Chițan și Mihaela Michailov). Adaug că îl ador, deopotrivă, și pe cetățeanul care a scos după Revoluție un sul de hârtie igienică, și pe cel resemnat de azi („o să mor tot în comunism! Credeam că nu…”).
Mergeți să vedeți „Regele moare” la Teatrul Național București pentru a admira un Victor Rebengiuc nemuritor.
„Spre a-mi potoli angoasa – am mai spus-o? – ca să dorm mai liniștit, noaptea, în pat, îmi reamintesc numele tuturor celor care au murit… ale tuturor rudelor și prietenilor, și dușmanilor, care au murit, care au murit… Sunt cu sutele. Îmi joc, mie însumi, propria piesă, Regele moare, în rol principal!” – Eugène Ionesco, „La Quête intermittente”.

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

19 − four =