Am scris de câte ori am putut despre Andrei Șerban și despre modul în care mi-a schimbat orice idee despre teatru, și aveam câteva din familie, despre regie, despre meserie. Cu toate acestea, aștept, cu emoție autentică și genuină, premiera spectacolului “Omul cel bun din Seciuan” de la Bulandra (îl voi vedea joi, 9 octombrie) cu nestrămutata convingere că dacă trăim un timp împrumutat – una dintre sintagmele memorabile ale regizorului –, măcar să ne bucurăm de ce e mai bun. Piesele lui Șerban sunt tot ce poate fi mai bun în teatrul românesc de ieri, de azi și de mâine.

 Reiau un text scris în 2008.

Cine are nevoie de Andrei Șerban?

Andrei Șerban nu face doar “Regele Lear”, un spectacol-eveniment care a avut premiera În weekend.

El este Regele Lear, iar fiicele nerecunoscătoare ale bătrânului suveran din piesă, Goneril și Regan, sunt, în cazul celui mai însemnat regizor român, „anumite părți“ ale teatrului și publicului de la noi
. Teatrul românesc, fiindcă l-a alungat, în 1993, de la conducerea TNB, incapabil să înțeleagă și să accepte un om aflat înaintea vremurilor sale. Desigur, nu ne referim la teatrul românesc în ansamblu, ci doar la gaiȚele care, în perioada în care Ion Iliescu se erijase în postura de protector antedecembrist al artelor mincinoase, au dat buzna la Palat, pârându-l pe regizorul „Troienelor“ că dezbracă actrițele și le tunde chilug. Erau marile noastre actrițe, omniprezente pe micile ecrane și pe marile scene ale patriei. Artiste uriașe, precum Draga Olteanu Matei, care socotea că Andrei Șerban, bun doar să care geanta lui Peter Brook, era nedemn când îl blama pe Ion Iliescu pe postul de televiziune.

Și apoi, publicul. Evident, nu publicul iubitor de teatru. Ci acea parte care s-a atașat de Thalia de pe vremea când se mergea la teatru cu toată întreprinderea, pentru o culturalizare optimă, rupându-și palmele la piese „pe linie“ proletcultistă de Aleksei Arbuzov și Vladimir Maiakovski. Erau ani în care „Ploșnița“ făcea furori importând actori de la teatrul de revistă, anticipând vremuri și mai și, de data asta petrecute după 1989: glorioasele timpuri pe parcursul cărora scândura Teatrului Național București a fost șlefuită de reputația iluștrilor Dinu Săraru și Fănuș Neagu. Iar publicul ce făcea? Asigura casa închisă unor „crime pentru pământ“. Insensibil la dreptul elementar de a nu aplauda ceva ce nu îți place, ovaționa ca în vremurile apuse și striga bis la reprezentații ușurele, cu rolișoare pe măsură.

Nu pentru a corecta aceste moravuri s-a întors Șerban – și nici pentru a se expune oprobriului foștilor recitatori sau aplaudaci. La patru decenii de la debutul său la Bulandra, cu „Iulius Cezar“, Șerban aduce un alt Shakespeare, un „Lear“ care a promis să devină capul de afiș al stagiunii încă de la primele repetiții cu public. Pur și simplu, regizorul a venit să ne facă părtași la noul său joc. Fiindcă, așa cum observă teatrologul George Banu, „Șerban e un homo ludens“. Iată cum îl descrie Banu pe regizorul noului Lear, în introducerea volumului „Călătoriile mele. Teatru“, apărut sub egida Institutului Cultural Român: „Șerban e un artist ludic. Un «dependent» de joc care-i constituie identitatea Și-i permite să se împlinească scenic. Spațiile încărcate îi cenzurează această dispoziție, ele îi repugnă căci îl sufocă și, masă ponderală inutilă, nu permit jocului să se afirme, să se extindă și să încânte. De aceea Șerban a privilegiat dintotdeauna scena goală, marcată ici și colo de câteva elemente, mai degrabă partenere de joc decât indicații narative“. Într-adevăr, setea sa după spațiu de joacă îi e satisfăcută după pofta inimii în „Regele Lear“: Dragoș Buhagiar îl întâmpină pe Șerban cu un decor minimalist, cu nimic mai prejos decât cele închipuite de scenografi de referință cu care a lucrat regizorul, de la Santo Loquasto („Unchiul Vania“, Teatrul La Mama din New York, 1983) la Setsu Asakura („Femeia Șarpe“, Art Boston, 1988).

În joaca sa, Șerban e referențial – bat tobe africane și se aude raga indiană – și chiar autoreferențial: bufonul (Virginia Mirea/Dorina Chiriac) fredonează, la sfârșitul piesei „Regele Lear“, o melodie pe care, dacă memoria nu joacă vreo festă, a cântat-o și personajul Ralph Clark (Claudiu Bleonț) în „Cine are nevoie de teatru?“, montarea de-acum 18 ani de la TNB. Tot de dragul jocului, Șerban încredințează textul, la a cărui traducere a contribuit el însuși șlefuind fiecare cuvânt, unei distribuții exclusiv feminine. O decizie predestinată să se așeze în ordinea succeselor sale, căci acelaȘi George Banu ne lămurește: „Totul la Șerban, teatru și operă, este plasat sub semnul femeii. Când îi pune în scenă destinele, el semnează marile sale triumfuri“. Andrei Șerban ține să-și explice opțiunea: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiții a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbați, fiind jucate cu libertate și distanțare creativă de femei, are șansa să câștige în sensibilitate și empatie, în tentative de a cunoaște viața și curentele ascunse care dirijează comportamentul uman“.

Nu în ultimul rând, Șerban își hrănește ludicul dintr-un „Rege Lear“ inenarabil, devenit astfel grație unei Mariana Mihuț și unei întregi distribuții ce trebuie văzută, iar nu povestită.

3 COMENTARII

  1. Planul uman, psihologic este important desigur. Dar lozincile și pancartele pe care le folosește regizorul Andrei Șerban, plus utilizarea cuvântului „mogul” în înțelesul distorsionat al limbajului politic de la noi (similar cu peiorativul „chiabur” de pe vremuri), echivalarea Seciuan-ului cu Bucreștii, afișează clar și o semnificație politică. Așa cum a fost cazul și în 1968 la Piatra Neamț.
    Și-atunci cum să ignorăm mesajul foarte direct al lui Brecht? Este un mesaj marxist: Capitalismul este sursa corupției și a răului de pe Pământ. „Micuța” tutungerie nu e deloc nevinovată în ochii lui Brecht ci este prima rotiță dintr-un angrenaj monstruos care se construiește minut cu minut pe tot parcursul piesei, până devine un „imperiu”, iar oamenii din acest imperiu devin niște manechine ca-n „Timpuri Noi” al lui Charles Chaplin.

    • Lectura dumneavoastra in ceea ce priveste mesajul lui Brecht e corecta. Insusi regizorul considera morala brechtiana simplista si dogmatica, iar ideologia pe care a imbratisat-o e, citez iarasi, mincinoasa si ipocrita. Asta nu schimba cu nimic insa contributia lui Bertolt Brecht la noul teatru. Bref, noua montare mi-a placut si m-a emotionat, pe dumneavoastra?

LĂSAȚI UN MESAJ