Bear Grylls, faimosul aventurier britanic pe care l-am cunoscut acum doi ani cu prilejul unei lecții de supraviețuire ținută într-o pădure de lângă Londra, revine pe micile ecrane. Din 5 aprilie, de la ora 21.00, în fiecare duminică, Discovery Channel va difuza programul „Dincolo de limite cu Bearg Grylls”, un show despre oameni care se tem de apă, insecte, guzgani, sunt claustrofobi ori obsesiv-compulsivi. Prin bunăvoința Discovery Channel, Bear a acordat un interviu în care vorbește  despre fobiile celor cu care apare în emisiunea filmată în Mexic și Italia și împărțită în șase părți. Vă invit să-l parcurgeți, nu înainte de a răsfoi revista virtuală pe care am publicat-o la întâlnirea noastră.

Care e misiunea ta în acest nou program?

Este important să ne dăm seama că fiecare dintre noi are anumite fobii, doar că le trăim la niveluri diferite. În programul Dincolo de limite cu Bear Grylls apar oameni cu fobii extreme, cum ar fi frica de păianjeni sau de înălțimi. O doamnă se temea de copaci, deci chiar vorbim despre niște cazuri extreme. Dar principiile pe baza cărora ajutăm oamenii să scape de aceste spaime sunt cam aceleași.

Eu nu sunt terapeut calificat, așa încât fac cam ce aș fi făcut dacă aș fi vrut să mă vindec pe mine însumi de astfel de spaime: pun fiecare persoană să se confrunte cu fobia care o domină. Sigur, expunerea se face treptat, îi las să se obișnuiască încet-încet cu spaima, să o conștientizeze și să o înțeleagă. Uneori, spaimele noastre devin disproporționate, însă un mic volum de informații simple ne poate schimba percepția. Abordarea noastră este deci o combinație: le oferim acestor oameni informații despre obiectul spaimei lor, fiindcă informația te ajută să-ți stăpânești mai bine spaima; apoi îi expunem treptat la obiectul spaimei, crescând gradual intensitatea și durata expunerii. Îi ajutăm să înțeleagă că nu trebuie să fugă, ci că se pot apropia pas cu pas. Reacția multor oameni este ca, odată cu declanșarea sentimentului de spaimă, să fie copleșiți de emoții, cel mai adesea de panică, și să o ia la fugă. E o reacție în spirală, care se amplifică și devine imposibil de controlat de la un moment dat încolo. Important este să înțeleagă că trebuie să se stăpânească, să spargă acest tipar, iar când apare senzația de spaimă, urmată de reacția emoțională, să nu o ia la fugă. Trebuie să stea pe loc, să înfrunte obiectul de care se tem și de care ne apropiem apoi împreună.

Cum îi ajuți pe participanți să treacă peste astfel de fobii extreme?

Cel mai greu obstacol este ”bagajul” pe care oamenii îl cară după ei de mult timp. Mulți oameni au fobii care se explică printr-un eveniment trăit de cele mai multe ori în copilărie. Dacă începi să dezvolți mecanisme defensive față de această fobie, dacă ajungi să te protejezi foarte bine de ea, e ca și cum ai învălui totul într-un strat protector, ca într-o coajă de nucă. Ei bine, cu timpul, aceasta devine foarte dură și foarte greu de ”spart”. Unul dintre invitații din program, un tip incredibil, Neo, se temea cumplit de șobolani. Totul a început când el avea cinci ani și și-a pierdut mama din cauza tuberculozei. Pe urmă, în mod subliminal, a asociat moartea mamei cu murdăria și boala, simbolizate cel mai bine de șobolani pentru un copil de vârsta lui, chiar dacă șobolanii nu aveau, de fapt, nicio legătură directă cu moartea mamei. Pentru el, legătura s-a făcut la nivel subonștient. Când discuți cu oamenii despre asta și ei își dau seama că trebuie să-și înfrunte direct spaima, să o înțeleagă și să o depășească, se ajunge uneori la situații dificile. Primul pas este să înțelegem că oamenii au trăit prea mult timp cu aceste sentimente de spaimă, iar acum le e foarte greu să se desprindă de ele. Un alt tip cu care am lucrat de curând, Joe, era îngrozit de păianjeni. După ce am reușit să depășim cu el această spaimă și efectiv am ajuns să așez tarantule pe el, l-au năpădit lacrimile. E o reacție emoțională intensă, fiindcă vorbim de o spaimă ascunsă multă vreme, care în sfârșit iese la suprafață. Pentru bărbați poate fi destul de greu, dar o parte esențială a procesului de vindecare este să-ți accepți spaima, fiindcă nu putem fi curajoși dacă nu ne este frică la început. Și nu putem fi puternici dacă nu acceptăm ideea că avem cu toții și puncte slabe.

Cum lucrezi cu participanții?

De cele mai multe ori, îi las pe fiecare să meargă în ritmul său. Am lucrat cu o tânără care era îngrozită de copaci, iar noi eram într-o junglă, deci i-a fost foarte greu. Dar am mers cu pași mici, chiar foarte mici. La început am lăsat-o doar să vadă copacii, am așteptat să-i scadă nivelul de anxietate și să ajungă să se simtă în largul ei în acel loc, apoi ne-am apropiat încet, până când simțea că iar îi crește spaima și atunci așteptam din nou să se liniștească. Există tehnici diferite pentru persoane diferite, dar, după cum am mai spus, eu nu sunt terapeut calificat. Fac doar ce aș fi făcut în cazul meu, ca să depășesc o astfel de situație dificilă.

De multe ori, oamenii se miră când află că și eu mă tem de anumite lucruri, dar există multe spaime cu care mă lupt. Îmi e greu să sar cu parașuta de când am făcut acel salt în urma căruia mi-am fracturat coloana vertebrală. Mi-e greu uneori să merg mult, deși mă cațăr tot timpul sau sar din avioane. Dar în viață nu trebuie să fim perfecți. Nimeni nu e perfect. Iar ca să trecem peste spaimele noastre, important este să le conștientizăm și să le înfruntăm direct.

Când facem diverse lucruri împreună suntem întotdeauna mai puternici. Când sunt cu echipa, înainte să sar din avion, întotdeauna cineva îmi pune o mână pe umăr. Oamenii știu că mi-e greu să sar, deci mă ajută. Eu le zâmbesc, apoi ne vedem cu toții de treabă și facem ce trebuie făcut. Despre asta e vorba în Dincolo de limite cu Bear Grylls: îi încurajăm pe oamenii care trăiesc de mult cu aceste fobii să nu mai fugă de ele, ci să ne ținem de mână și să trecem împreună peste aceste obstacole.

Cum ți s-au părut filmările din Mexic?

A fost grozav să filmăm în Mexic! Am fost de multe ori acolo, dar niciodată în jungla deasă cu canioane, unde am filmat acum. Mi-a plăcut foarte mult. Jungla e întotdeauna un mediu dificil. Trebuie să faci eforturi mari și să te implici total în ceea ce faci. Iar cei doi oameni de lângă mine au fost nevoiți să se implice cu tot sufletul. Și sper că efortul lor a meritat din plin.

 Care au fost cele mai tari experiențe din timpul filmărilor în Mexic?

În primul rând, experiența cu Mike: am văzut cum efectiv s-a transformat când au început să se așeze pe fața lui tot felul de insecte.

Cine mai suferă de arahnofobie?
Cine mai suferă de arahnofobie?

Un alt moment important a fost în galeria de șobolani, cu Neo. Un loc absolut dement. Uneori îmi vine să mă ciupesc, fiindcă mi se pare că visez. Am cel mai dement job din lume și mă consider un mare norocos pentru asta. Știu mulți oameni care n-ar considera că un astfel de job e un noroc, dar stând alături de Neo în galeria șobolanilor, scufundați până la genunchi în noroi și excremente de șobolani, am înțeles încă o dată că e extraordinar să poți ajuta pe cineva să treacă peste o astfel de spaimă.

Un al treilea moment cred că a fost când am văzut fața lui Ray apărând din adâncuri, după ce a desprins carabina de asigurare, prinsă la 3 metri sub pluta noastră. S-a scufundat într-un râu din junglă, plin de crocodili și tot felul de alte animale, iar apoi i-am văzut zâmbetul. El a făcut ceea ce nu reușise fiul lui. S-a scufundat și a terminat ceea ce începuse fiul lui. A desprins carabina gândindu-se la fiul lui, Mark, și i-am văzut chipul plin de mândrie, în timp ce în jurul capului lui zbura un fluture. E clar că Dumnezeu are grijă de omul ăsta.

Cum ai descrie pe scurt primul episod despre fobia față de apă?

A fost chiar dificil. Când ai de-a face cu oameni care suferă de o traumă cumplită, cronică, legată de apă, întotdeauna e foarte dificil. Dar când te uitai în jur și vedeai peisajul… În plus, ultima chestie pe care am făcut-o a fost să sărim de pe o stâncă mare. Mulți membri ai echipei de producție au zis din start că va fi imposibil să-i convingem pe oamenii ăia să sară în apă, fiindcă au amintiri traumatizante și va fi o experiență îngrozitoare pentru ei. Dar oamenii chiar au sărit!

E uimitor să vezi că sălbăticia are cu adevărat darul de a vindeca oamenii. Sigur, nu e o pastilă pe care poți s-o iei ca să te vindeci de orice. Pentru astfel de oameni, problemele sunt mari și profunde. Dar am plecat împreună în acea călătorie, ne-am distrat, ne-am simțit bine şi am înfruntat împreună anumite spaime. Pe mine, astfel de experiențe mă fac să mă simt mărunt și umil. Mi-a plăcut la nebunie acel episod. Ray trăise foarte mult timp cu un nor greu de vinovăție deasupra lui. Cumva simțise în tot acest timp că era vinovat de moartea fiului său. Dar atunci și-a dat seama că nu era așa, că fiul lui era alături de el și că va rămâne alături de el pentru totdeauna. Am văzut cum i s-au luminat efectiv ochii și a fost un moment uimitor. Sunt foarte mândru de el și în același timp mă simt foarte recunoscător pentru că am reușit să particip la o astfel de experiență.

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

nineteen + 3 =