miercuri, ianuarie 19, 2022
Acasă Blog

10 coperți fabuloase ale anului 2021

0

Am rămas un admirator al coperților de reviste, nu doar pentru că am lucrat la câteva, ci pentru că reprezintă ipostaze strălucite de creativitate ale unor echipe, care îmbină arta de a potrivi cuvinte cu cea fotografică și cu designul.

New York Times Magazine (SUA)

Suplimentul de weekend al celui mai influent ziar din lume ilustrează un bilanț provocat de războaiele aeriene ale Americii.

Suddeutsche Zeitung Magazin (Germania)

O copertă despre „reconstrucția unui miracol, cel mai natural eveniment din lumea noastră”.

Saturday – The Guardian (Marea Britanie)

Celebrul Anti, câinele care apare în serialul „After life” alături de Ricky Gervais, imitat de partenerul său uman.

New Yorker (SUA)

Revista mea favorită, despre vremurile în care ne facem brad din cutiile aduse de curieri.

Vogue (Portugalia)

O reprezentare a timpului, în ediția portugheză a celebrei reviste de modă.

 

The New York Times for Kids (SUA)

O copertă veselă, din suplimentul tipărit lunar de The New York Times pentru cei mici Haideți la vaccin, copii!

Interview (SUA)

Inconfundabila și nonșalanta Miley Cyrus, într-un număr de colecție în care a fost intervievată de Lars Ulrich de la Metallica. Interviul, minunat, aici! https://www.interviewmagazine.com/music/miley-cyrus-tells-lars-ulrich-how-she-found-her-inner-rock-star

JIM (Marea Britanie)

O publicație nouă, „pentru oameni care fac reviste și cărți”.

ZEIT (Germania)

Despre cine putea fi vorba dacă nu despre Adele?

V magazine (SUA)

„Madonna forever”. Imaginea aleasă de această publicație trimestrială de modă, film, muzică și artă e mai mult decât grăitoare. Un triumf al stilului.

BONUS. La Gazzetta dello Sport (Italia)

Nu e copertă, e primă pagină, dar nu putea fi ceva mai frumos decât ziarul roz devenit azuriu, după ce Italia a ajuns campioană europeană la fotbal.

Foto coperți: Cover junkie

Dacă doriți să revedeți: am realizat câteva selecții similare de coperți internaționale în 2018, 2017, 2016 și 2015precum și o evoluție a coperților din România.

Cele mai bune 100 de seriale ale secolului 21, după BBC

0

Peste 200 de experți din 34 de țări au desemnat, pentru BBC, Cele mai bune 100 de seriale ale secolului 21
Pandemia care a obligat omenirea să stea mai mult în casă începând de anul trecut a avut un impact major și asupra obiceiului de consum privind divertismentul la domiciliu. Filmele și serialele din rețelele de streaming au devenit, probabil, principala sursă de divertisment. Iată de ce când secțiunea culturală a BBC publică topul Cele mai bune 100 de seriale ale secolului 21, aproape toată lumea știe despre ce e vorba. Și, evident, fiecare are propria ierarhie. Conform celor 206 experți – critici, jurnaliști, universitari, oameni din industrie – din 43 de țări, care au fost consultați de BBC după ce au primit voturi 460 de seriale, a rezultat un Top 100, condus, clar, de serialul american „The Wire” (difuzat la noi de HBO și tradus „Cartelul crimelor”).
Sigur, BBC nu s-a mărginit să difuzeze un sondaj global: l-a acompaniat cu explicații legate de modul fundamental în care s-a schimbat relația noastră cu televizorul, cu motivele pentru care serialul american cu subiect contemporan „The Wire” se detașează în fruntea topului, ce alte 25 de seriale definesc noul veac etc.

Iată top 6 seriale din secolul 21:

1. The Wire (2002-2008) – difuzat în România de HBO.
2. Mad Men (2007-2015) – Netflix.
3. Breaking Bad (2008-2013) – Netflix.
4. Fleabag (2016-2019) – Prime Video.
5. Game of Thrones (2011-2019) – HBO.
6. I May Destroy You (2020) – tradus la noi „Pot să te distrug”, HBO.

În ceea ce mă privește, cred că „The Wire” e, dincolo de orice dubiu, cel mai bun serial pe care l-am văzut în acest secol. Pot să înțeleg, firește, că sunt oameni care nu se regăsesc în introspecția fecundă a mediului infracțional din spațiul urban din SUA. „The Wire” e însă mult mai mult decât atât, întrucât în cele cinci sezoane izbutește să sondeze și să oglindească exhaustiv segmente ale societății contemporane americane, de la Școală, Media, Politică, Justiție, până la Port sau Spiritualitate Neagră. Din ultima enumerată s-a inspirat și tema muzicală, „Way Down in the Hole”, piesă scrisă și interpretată de Tom Waits. Melodia e pe generic în fiecare sezon, dar cu interpretări diferite: The Blind Boys of Alabama, Tom Waits, The Neville Brothers, DoMaJe și Steve Earle (piesa lui Tom Waits din sezonul 2 e cea de pe albumul „Frank’s Wild Years”, 1987).

„Way Down in the Hole” e o capodoperă gospel a lui Tom Waits. Un predicator nebun, așa și sună vocea spartă a lui Waits, încearcă să-l convertească pe Frank, care a luat calea alcoolului, a drogurilor și a femeilor. Primul vers, „When you walk through the garden”, se prea poate să se refere la Grădina Ghetsimani. Dar cu siguranță melodia e despre căderea în hău, ceea ce avea să devină una dintre temele recurente ale serialului.
Iată și topul complet, care cuprinde Cele mai bune 100 de seriale ale secolului 21:

Credit imagine: Efe Suárez, pentru BBC

1 The Wire (2002-2008)
2 Mad Men (2007-2015)
3 Breaking Bad (2008-2013)
4 Fleabag (2016-2019)
5 Game of Thrones (2011-2019)
6 I May Destroy You (2020)
7 The Leftovers (2014-2017)
8 The Americans (2013-2018)
9 The Office (UK) (2001-2003)
10 Succession (2018-)
11 BoJack Horseman (2014-2020)
12 Six Feet Under (2001-2005)
13 Twin Peaks: The Return (2017)
14 Atlanta (2016-)
15 Chernobyl (2019)
16 The Crown (2016-)
17 30 Rock (2006-2013)
18 Deadwood (2004-2006)
19 Lost (2004-2010)
20 The Thick of It (2005-2012)
21 Curb Your Enthusiasm (2000-)
22 Black Mirror (2011-)
23 Better Call Saul (2015-2022)
24 Veep (2012-2019)
25 Sherlock (2010-2017)
26 Watchmen (2019)
27 Line of Duty (2012-2021)
28 Friday Night Lights (2006-2011)
29 Parks and Recreation (2009-2015)
30 Girls (2012-2017)
31 True Detective (2014-2019)
32 Arrested Development (2003-2019)
33 The Good Wife (2009-2016)
34 The Bridge (2011-2018)
35 Fargo (2014-)
36= Downton Abbey (2010-2015)
36= Band of Brothers (2001)
38 The Handmaid’s Tale (2017-)
39 The Office (US) (2005-2013)
40 Borgen (2010-2022)
41 Schitt’s Creek (2015-2020)
42 Peep Show (2003-2015)
43 Money Heist (2017-2021)
44 Community (2009-2015)
45 The Good Fight (2017-)
46 Homeland (2011-2020)
47 Grey’s Anatomy (2005-)
48 Inside No 9 (2014-)
49 The Bureau (2015-)
50 Halt and Catch Fire (2014-2017)
51 Small Axe (2020)
52 This is England 86, 88 and 90 (2010-2015)
53 Call My Agent! (2015-2020)
54 Happy Valley (2014-)
55 The Shield (2002-2008)
56 The Big Bang Theory (2007-2019)
57 The Young Pope (2016)
58 Dark (2017-2020)
59 The Underground Railroad (2021)
60 House of Cards (2013-2018)
61 Avatar: The Last Airbender (2005-2008)
62= The Good Place (2016-2020)
62= Pose (2018-2021)
64 Detectorists (2014-2017)
65 Orange is the New Black (2013-2019)
66 Mare of Easttown (2021)
67 RuPaul’s Drag Race (2009-)
68 Stranger Things (2016-)
69 24 (2001-2010)
70 Battlestar Galactica (2004-2009)
71 Enlightened (2011-2013)
72 Gilmore Girls (2000-2007)
73 Planet Earth (2006)
74 Utopia (2013-2014)
75 Babylon Berlin (2017-)
76 Rick and Morty (2013-)
77 American Crime Story (2016-)
78 The Killing (Denmark) (2007-2012)
79 Mindhunter (2017-2019)
80 House (2004-2012)
81 OJ: Made in America (2016)
82 Big Little Lies (2017-2019)
83 Insecure (2016-2021)
84= Normal People (2020)
84= Narcos (2015-2017)
86 How I Met Your Mother (2005-2014)
87 The Comeback (2005-2014)
88 The OA (2016-2019)
89 Dexter (2006-2013)
90 It’s Always Sunny in Philadelphia (2005-)
91 Westworld (2016-)
92 Show Me a Hero (2015)
93 Treme (2010-2013)
94 Louie (2010-2015)
95 Luther (2010-2019)
96 Catastrophe (2015-2019)
97 Hannibal (2013-2015)
98 Crazy Ex-Girlfriend (2015-2019)
99 Steven Universe (2013-2020)
100 The Queen’s Gambit (2020)

Vai, Ada, „Furtuna” iscată de tine la Bulandra e de vis!

0

Spectacolul „Furtuna” de la Teatrul Bulandra, scris și regizat de Ada Milea după William Shakespeare, e muzicalul anului. O bucurie!

Ada Milea e o artistă unică. Îi mulțumesc pentru că e așa în numele cronicarilor scutiți astfel de comparații mai mult sau mai puțin adecvate. Că era simplu să spun că „Furtuna” – regie, muzică și versuri: Ada Milea, scenografie / video / light design: Andu Dumitrescu, versiuni muzicale electronice: Alin Teglaș, cu: Cătălin Babliuc (Caliban, Antonio, Ferdinand), Anca Sigartău (Ariel), Lucian Iftime (Prospero, Regele, Stephano), Silvana Negruțiu (Miranda, Trincoola), Maria Veronica Vârlan (Ariel) – e fix ca un muzical star al stagiunii de pe Broadway. Dar fiindcă e vorba de Ada, era de la sine înțeles că, dacă a pus în scenă ceva la Bulandra – știți, cel mai bun teatru din țară, după opinia mea, formată în patru decenii – va fi ceva ieșit din comun de frumos.
Ada e regina parodiei din muzica românească. A burlescului. Și-a pantalonadei. A comicăriei groase și a satirei fine. E un om-orchestră, cu un univers sonor ravisant de inteligent, în care intră versuri sardonice și fraze muzicale duioase, răspăr și fantezie, imitație și contrapunct, regionalisme și universalități.
Ada Milea a făcut din „Furtuna” lui Shakespeare un spectacol impecabil de imperfect. Că perfect, nu-i așa?, știm să facem doar noi, spectatorii presupus avizați, cei care avem înțelegerea profundă a modului în care trebuie rescris, montat, jucat și cântat domnul nostru William Shakespeare pe scena unui mare teatru contemporan.
La Bulandra, Ada a făcut ce-a tăiat-o capul.
Și a tăiat-o mult! Adică a rescris „Furtuna” ca să poată fi cântată – nu ca să se compare, Doamne feri, cu bardul: pur și simplu, așa sună Shakespeare în lectura Adei Milea. De fapt, oameni buni, chiar așa îl citește Ada Milea pe William Shakespeare. A compus, firește, și muzica – 100% inconfundabilă. Și a găsit o distribuție foarte bună în general și excepțională în particular. Aș fi ipocrit să mă mir de talentul muzical al Ancăi Sigartău sau de expresivitatea umorului la Silvana Negruțiu. În schimb, abia acum am descoperit comicul mistuitor din timbrul inegalabil al lui Lucian Iftime. Iar de Maria Veronica Vârlan, să fiu iertat, îmi place și când nu face aproape nimic pe scenă. Dar ce fain nu face nimic (glumesc, firește, Maria are un rol foarte important în economia spectacolului!).
Ei bine, mi-au mai rămas superlative și pentru excelentul artist Cătălin Babliuc. Știam că e fiert pe muzică, îi știam chiar și abilitățile muzicale – habar n-aveți, a fost solist la The Lefters, da? – îl știu și pe el, așa, cum ar veni, în civil. În „Furtuna”, Cătălin Babliuc dă măsura mirobolantă a clocotitorului său talent comic. E foarte bun și chiar bun, poftim!
Când am ieșit de la avanpremiera spectacolului „Furtuna” de la Bulandra, ploua și eram în pandemie. Cu toate astea, am fredonat până acasă frânturi de versuri („viseeeeez și piseeeez”). Am fredonat cam cum am citit că ieșea lumea, pe vremuri îndepărtate, de la premierele de la Operetă, înveselită și sedusă. N-am prins vremurile alea, poate am o perspectivă idilică asupra lor. Dar mă bucur că sunt contemporan cu Ada Milea și cu „Furtuna” ei. Pe bune, e de vis!

Ce le spunem tinerilor despre Caragiale

0

Ce le spunem tinerilor despre Caragiale ca să îi apropiem de acest umorist care pentru tânăra generație înseamnă, eventual, un nume de statuie sau de stradă? Sigur, putem să le transmitem ce-a scris Cioculescu, ca la Bac-ul din 2021. După cum se poate spune, trufaș, și că marele nostru scriitor nu e înțeles azi de către cei care îi montează opera – sfârșitul stagiunii a adus o premieră, „După D’ale” la Bulandra (regia Cornel Scripcaru), care a stârnit reacția „puriștilor”. Firește, aceștia știu mai bine decât oricine cum anume trebuie pusă în scenă opera dramaturgului. Doar că s-a mai tot pus. Și bine, și ca la carte. Or, oameni buni, e 2021.

La 1885, a fost contestat însuși autorul piesei despre ipocrizia din societatea românească. La 2021, a fost suficient ca autorul unei adaptări, Cornel Scripcaru, să spună că „este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără” și s-au sesizat destui apărători ai statuii să reclame că niște porumbei au lăsat urme nedemne pe pălăria dramaturgului.

Simt nevoia să apelez la scriitorul meu preferat, Mircea Cărtărescu, pentru a explica un pic contextul: „Dacă opera lui Caragiale este infernul literaturii române, „D-ale carnavalului” este Infernul operei lui Caragiale. Aici nu mai este nici o speranță. Aici Caragiale găsește și epuizează toposul fundamental al spațiului românesc, care nu mai este, în vremurile lui Carol I și de-atunci încoace, satul, ci mahalaua. Că aici era rana vie, rădăcina complexuală a societății românești, o dovedesc reacțiile publicului la reprezentare, scandalul stîrnit, cu ecouri serioase în presa epocii”. Ce vreau să spun prin acest citat – mă rog, ce pricep eu din el – este că sancționarea ipocriziei din societate nu rămâne nepedepsită, la noi și aiurea. Fix asta face Cornel Scripcaru în montarea de la Bulandra: denunță, pornind de la textul unui clasic, ipocrizia românească, asumându-și că va fi urecheat de critici.

De neiertat, în montarea „După D’ale” de la Bulandra, regizorul Cornel Scripcaru nu îl ia în serios pe Caragiale. După cum nu se ia în serios nici pe sine. Și bine face în ambele situații. Ia, în schimb, umorul în serios. Un umor cu care să ajungă și la cei tineri, pe care i-a vizat.

Mă tot uit, în ultima vreme, la desene animate (nu prea am timp decât pentru niște episoade scurte, la cafea sau înainte de culcare). În sitcomul „Big Mouth”, am descoperit personajul Jay Bilzerian, un adolescent cu o bizară atracție sexuală pentru obiecte statice – perne, ca să risipesc repede misterul. El vrea să scrie o carte, iar pentru asta citește alte cărți și când găsește, des, cuvinte pe care nu le înțelege, exclamă: „Asta nu știu ce e”. Imediat mi-a fugit gândul la un adolescent român, nici prea-prea, nici foarte-foarte – dar nu un analfabet funcțional, în tot cazul – care citește „D’ale carnavalului” și dă peste cuvinte ca alișveriș, spițer, pecete. E incult că nu le știe? Posibil, dar nu neapărat. Însă are nevoie de ele pentru a se putea exprima într-o limbă inteligibilă ceea ce gândește în 2021? Îndoi-m-aș. Sigur – atenție, urmează un truism care vă poate afecta emoțional  –  e bine să citești. Bunăoară, Kevin Murphy, alt adolescent, dar din sitcomul „F is for Family”, tot pe Netflix, are o trupă de rock progresiv intitulată Comitatul lui Frodo și cântă despre gnomi. Cînd Kevin o întâlnește pe Alice Goldman, o ochelaristă care îl place instantaneu pe rebel, aceasta îi dă o carte intitulată „Stăpânul inelelor”, din care puștiul află cu stupoare că există cineva care a scris mai mult și mai bine despre gnomi și alte alea, pentru că domnul Tolkien nu era doar un autor ce a inventat lumi minunate, ci și un savant al limbii.

Deci ajungi greu la tineri cu autori vechi. Nu însă și dacă izbutești să adaptezi opera acestora la contemporaneitate. Este ceea ce face Cornel Scripcaru într-un spectacol demn de Teatrul Bulandra. E o montare provocatoare, care le dă cu tifla precedentelor, și care ancorează ipocrizia în societatea modernă. E un spectacol serios, presărat cu umor – zice regizorul. Mi-aș îngădui să merg chiar un pic mai departe și să reiau ideea potrivit căreia Scripcaru face umor cu toată seriozitatea. Regizorul are o mecanică specială a umorului, pe care-l creează cu încetinitorul, la ralanti. Practic, ia modul în care textul lui Caragiale provoacă râsul și-l pune sub lupă. Iar lentila deformează. În loc să strice însă, te ajută să identifici noi surse de satiră, sarcasm, exagerare, confuzie, ambiguitate – componente ale morfologiei umorului caragialean.

Iat-o pe Mița (minunată Manuela Ciucur) într-o scenă tragicomică în care meditează pe seama îmbătrânirii și în care își ia pielea la pălmuțe, cum știm că se face de pe contul de YouTube al doamnei noastre Irina Loghin. Iată-l pe Nae Girimea (rol mănușă pentru Alex Călin), frizerul cu alură de latin lover ahtiat după trofee de breaslă, în transa epuizantă a celui care a efectuat un efort creativ demiurgic, după ce l-a tuns/ operat pe Crăcănel (Adrian Ciobanu, prinț al burlescului din teatrul nostru). Iată-l pe Iordache (Alin State, ce revelație!), calfă devenită stilist de sexualitate incertă. Iată-l pe Pampon (regal Constantin Dogioiu, actorul care execută cu maximă seriozitate scvențe de umor nebun), o brută de tip cocalar, în timp ce-i impune lui Crăcănel o relație ce amintește de Sindromul Stockholm. Iată structura spiralată, perfectă, a gagului fizic (scena în care se tot varsă carafa cu apă din cauza mâinilor tremurânde). Și iată ce efect comic ucigător au niște programe de radio pentru simplul fapt că sunt în norevegiană și în japoneză (tot Cornel Scripcaru este cel care semnează ilustrația muzicală, căreia îi conferă veleități de actant).

Cred că e bine ca în 2021 să le spunem tinerilor despre Caragiale, pe un ton serios, că are un umor beton. E bestial de ilar. Depinde doar de unde privești. Regizorul Cornel Scripcaru, întâmplător și un mare actor al celui mai bun teatru din oraș, s-a uitat la Caragiale și a făcut „După D’ale” din unghiul potrivit. Am râs tare, pe mutește.

 

„Grand Hotel Pasărea Retro” de Radu Afrim, un spectacol răvășitor din pandemie

1

În seara unei zile până atunci incoloră – vineri, 8 ianuarie – m-am așezat confortabil în fotoliu pentru a urmări de acasă premiera „Grand Hotel Pasărea Retro”, un spectacol regizat de Radu Afrim după un text scris tot de el, pus în scenă grație unei noi colaborări cu trupa maghiară a Teatrului Național din Târgu Mureș. Acțiunea primului act teatral văzut în 2021 e o continuare a piesei „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, dar sunt trei ore de grație ale unui spectacol de sine stătător.
Cred că „Grand Hotel Pasărea Retro” ne dezvăluie mai cu seamă eul dramaturgic al omului de text Radu Afrim. Personalitate teatrală unică și nonconformistă, cu o adâncă aplecare asupra imaginii, ceea ce-l transformă într-un artist vizual care ne pune la încercare capacitatea optică de a „scana” scena în cele mai mici detalii, Afrim se joacă, de această dată, de-a cartea tridimensională. E ca și cum ai întoarce pagina și ar răsări câte o poveste în relief, fiecare scenă ajutându-te să descoperi cu nesaț lucruri minunate. Iar textul său hrănește și ochii minții. Avem un personaj central, un bloc comunist transformat în hotel, mai multe personaje secundare care devin principale de-a lungul acțiunii, precum și o protagonistă care face tot șpilul: limba maghiară. Prin intermediul excelentei traduceri din română în maghiară a lui Sándor László, montarea lui Afrim pune în prim-plan o savuroasă limbă ungurească. Cea familiară, colocvială, neschimbată, înțeleasă și de români, vorbită în Ardeal. E retro – limba în care s-au exprimat părinții și bunicii excelentei trupe de actori de azi – impregnată de zicale, nostalgică și deopotrivă contemporană.
Afrim e și intertextualist. Am adorat scena în care personajele îi cer socoteală scriitoarei revenite acasă. În această probabilă referențialitate, am rememorat secvența din „Levantul” lui Mircea Cărtărescu în care autorul e vizitat de personaj: „Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate, Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foițe de cleștar, Pe coperta-n literi d-aur, într-un fabulos chenar, e încondeiat LEVANTUL. O deschide spre sfîrșit și cetește ce urmează cu glas moale și perit: Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate, Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate…”. Așa cum referențialitate – un clipit ironic – e și trimiterea la cromatica năucitoare din „The Grand Hotel Budapest” al inconfundabilului Wes Anderson: aici, decorul și costumele sunt semnate de scenografa Irina Moscu, care se califică sine die la un premiu al stagiunii 2020-2021, presupunând, desigur, că se mai dau premii după, vorba lui Radu, un an nasol.
Textul „Grand Hotel Pasărea Retro” ne pune în față o oglindă care ne arată că nu sunt vremuri turistice. Și se anunță vremuri de căcat când ar trebui să începem noile noastre vieți. La 93 de ani, Gina Lollobrigida nu mai poate duce gunoiul. Soundtrackul vieții e un recviem continuu. Oraș mic, rude multe. Cui aparține vaginul, bărbatului sau femeii? Erotismul metafizic se răspândește ca virusul și păstrează în tapet căldura unui trup cald de travestit care face videochat. Pe Netflix, mai mult cauți filme decât te uiți la ele. Se tace ca un căcat în iarbă, iar tăcerile noastre n-au nimic să-și spună. Dacă n-ai Facebook să ți se spună RIP, mori ca un câine turbat.

„Grand Hotel Pasărea Retro” e viu, nespus de colorat, profund, răvășitor. E născut în pandemie, însă îi va supraviețui, datorită esteticii afrimiene și a artei regizorale de a aduce sub luminile rampei perenul, iar nu trecătorul – criza sanitară a anului 2020 e amintită neostentativ, doar tangențial, ca fundal al vieților ce privesc înapoi în timp ce merg înainte. Musai de văzut și de revăzut, e mișto și pe laptop, pe bune.

Workation în București: cum am lucrat și m-am relaxat la hotel

0

Workation e un concept în vogă al vacanței de lucru, care funcționează și în București. Iată cum mi-am petrecut o mini-vacanță activă.
Lucrez de acasă, precum foarte mulți oameni. De astă-primăvară, cu mici excepții, biroul meu e masa din bucătărie, pe care o părăsesc din când în când în favoarea biroului din cameră sau a balconului. Pentru că mă adaptez repede, nu mă plâng de noua realitate, deși îmi lipsesc prea mulți oameni și lucruri de la serviciu. Până la urmă, se poate lucra de oriunde, în fond, în bucătăria din vechea casă părintească, tata și-a scris doctoratul acum o jumătate de veac și n-a fost nicio problemă.
E adevărat însă că de când am aflat de tendința care face furori în lume, workation (e un termen derivat din „work” și „vacation”), am cam visat cu ochii deschiși la spații și mai confortabile de lucru. Sunt genul de persoană care nu se plictisește niciodată, mi-e bine cu mine la domiciliu, însă nu mă pot opri să-mi amintesc că, de exemplu, când puteam călători, dormeam mai bine la hotel decât acasă.
Partea bună e că nici nu e nevoie să plec din București, ceea ce oricum e foarte dificil în aceste vremuri, ca să trăiesc o experiență de workation. Am descoperit că acest lucru e posibil chiar în orașul meu.
Așa că într-o dimineață de vineri, o zi lucrătoare ceva mai relaxată, mi-am pus laptopul și agenda în geanta de serviciu și am plecat la Crowne Plaza Bucharest, care oferă un spațiu liniștit și sigur de workation. În prealabil, m-am îmbrăcat business, ca să nu fac notă discordantă într-un spațiu luxos, dar și pentru că am fost mereu atent la eticheta vestimentară (acasă, invariabil, când se transmite concertul de Anul Nou de la Viena, mă îmbrac ca și cum aș fi la Musikverein).
Mi-am făcut, rapid și cu respectarea măsurilor de siguranță, o cazare pe timpul zilei și am aflat unde pot lucra: în camera cu balcon, la Crown Café, în Lounge, în grădină, în sala de ședință. Pachetul de servicii (333 lei / persoană) de la Crowne Plaza Bucharest include mic dejun și prânz, parcare gratuită (n-a fost cazul meu, dar orișicât), acces la sala de fitness, acces la centrul de imprimare, 15% reducere la serviciile Ana SPA și 15% reducere în restaurant și bar.
Am urcat în cameră și am constatat că de pe balcon se vede amplasamentul în care m-am căsătorit, în urmă cu cinci ani. Mi-am instalat cele trebuincioase și mi-am văzut de treabă. Am făcut o mică pauză și am chemat Room Service-ul pentru micul dejun (am obiceiul de a citi la masă, prefer să nu fiu văzut când fac asta!). Mi-am dat zecile de telefoane de la birou, dar și așezat confortabil în pat sau pe canapea, apoi în Lounge sau în grădină. Am participat la o videoconferință în care nu se mai vedea pe fundal faianța din bucătăria mea. Iar la final, n-am mai folosit cardul de acces în liftul corporației, cum se întâmpla când mergeam la serviciu, ci, ca la workation, am predat cardul la recepția hotelului, după o zi în care am lucrat și m-am relaxat într-un loc în care m-am simțit bine.

Povestea șahistei Ioana Murguleț, o fată americană care joacă „Gambitul Damei”

1

Ioana Murguleț e o hărăzită adolescentă americană, care joacă șah. Ca Beth Harmon, personajul din miniseria „The Queen’s Gambit”, cel mai urmărit serial în această toamnă în America, dar și în România. Spre deosebire de copilul-minune de pe Netflix, Ioana nu e un personaj fictiv, ci cât se poate de real, care trăiește în Texas. Pentru că sunt destule asemănări cu personajul din miniserie – a bătut America în lung și-n lat participând la turnee, îi place Gambitul Damei – am rugat-o pe Ioana (17 ani, născută și crescută în SUA, locul 37 pe țară la categoria ei de vârstă), să răspundă la câteva întrebări. Dar spre deosebire de șahista din serial, Ioana are și alte calități. Cântă fermecător la pian – a performat la Carnegie Hall – pictează și desenează cu o ușurință uluitoare.

De când și de ce joci șah?
Am început să joc șah în Tuscaloosa, Alabama. Eu și cu tata mergeam săptămânal la bibliotecă, unde am descoperit că funcționa un club de șah. Această bibliotecă a ajutat imens familia mea, am avut astfel acces la foarte multe cărți și la cluburi interactive, care m-au introdus în comunitate și în cultura țării. Tata jucase șah când era mai tânăr și a renunțat, dar a devenit interesat să afle dacă se mai descurcă atât de bine.

M-am întrebat mereu dacă cineva trebuie să fie deștept ca să exceleze la șah.
Cu onestitate, nu sunt foarte sigură de asta. Nu poate fi negat faptul că femeile pe care le-am cunoscut prin intermediul șahului sunt deștepte și frumoase, dar ține mai mult de încrederea de sine. Cred, de asemenea, că nu trebuie să fii neapărat ceea ce societatea percepe drept deștept ca să faci ceva ca lumea, ci trebuie EXERCIȚIU, EXERCIȚIU, EXERCIȚIU. Sigur, nu există niciun dubiu că trebuie să fii bun la rezolvarea problemelor de șah. În completare, cheia e concentrarea. Dacă bâjbâi într-un moment crucial și nu poți vizualiza mutările pe care le puteți face tu și adversarul tău, ești un amator căruia i s-a terminat norocul. Și am fost de multe ori în situația de a mă întreba de ce nu pot să câștig.

Ce face mare un jucător de șah?
Acest lucru ține de fiecare caz în parte. O persoană respectabilă, onestă, motivată, nu se gândește la remiză de teama înfrângerii, își asumă riscuri, dar ia decizii bazate pe rațiune, calcule și îmbunătățirea permanentă a abilităților cognitive. Contează și mentalitatea. Într-un sport cum e soccer-ul (nota mea – denumirea americană a fotbalului european), e important să fii pregătit fizic, dar și mental. Din punctul meu de vedere, șahul e la fel, cu excepția faptului că se dublează presiunea mentală. E aproape nebunesc cât de importantă e sănătatea mintală ca să fii un mare jucător de șah.

Care a fost mentorul tău principal? Ne poți spune câteva vorbe despre surorile Polgár (n.m. – Zsuzsa, Zsófia și Judit Polgár, trei surori de excepție din lumea șahului, originare din Ungaria).
Tata m-a ghidat de-a lungul carierei mele șahiste mai mult decât o putea face oricine altcineva. A fost primul meu profesor de șah cu mult înainte să ne putem permite unul certificat. Dintre surorile Polgár, o cunosc pe Susan (n.m. – prenumele sub care e cunoscută Zsuzsa în SUA) Polgár, unul dintre cele mai mari modele pentru mine. Dincolo de șah, m-am aflat de multe ori în situația de a urma cursuri de inginerie sau știința computerelor în care eram singura fată din clasă sau printre puținele de acolo. Susan m-a învățat că asta nu trebuie să mă sperie, ci să mă încurajeze. Așa am devenit feministă. Mediul lipsit de diversitate era descurajant când mă simțeam slabă, nesigură. Dar femei ca ea, care au creat platforme pentru fete care înțeleg și care vor să trăiască într-un mediu în care excelența e recunoscută, au făcut foarte mult pentru jucătoare ca mine.

În câte orașe ai fost ca jucătoare de șah?
Am fost în multe orașe din aceste state: Alabama (unde a început totul), acum în Texas, în California, Nevada, Illinois, Pennsylvania, Missouri și altele. Câteva orașe notabile: Las Vegas, Chicago, San Diego, Dallas, Houston, St. Louis sau Philadelphia. Am fost, de asemenea, în Brăila, și a fost foarte interesant să joc șah într-o cultură diferită.

Visezi des șahul? Îți imaginezi mutări de șah pe tavan, ca personajul din serial?
Nu-mi amintesc ce visez ca să pot răspunde cu precizie. Aveam o tablă de șah în fața patului la care să mă uit înainte de a dormi, astfel încît pot vizualiza mutări fără să mă uit la tablă. La primul meu club de șah, profesorii ne acopereau vederea și ne puneau să jucăm rostind cu voce tare mutările. Asta ajută mult abilitatea cognitivă. Îmi imaginez mutări de șah când mă gândesc la o partidă pe care am jucat-o și la ce aș fi putut face altfel. Nu răspunde întrebării, dar mă gândesc mult la șah. Pentru că joc de atâția ani și am participat la atîtea competiții, simplu spus, e o parte din mine. Mă gândesc constant la provocările cărora le-am făcut față prin intermediul șahului, ce oportunități mi-a oferit și cum m-a făcut persoana care sunt astăzi. Cum joc șah și mutările pe care le fac reflectă exact personalitatea mea. Așsa că am am ajuns să înțeleg cu adevărat cum gândesc și care e starea mea de spirit. M-am luptat din greu cu încrederea și cu anxietatea provocate de mutările corecte ori de a câștiga sub presiune. Nu e ușor.

De ce e Gambitul Damei, ca strategie, atât de special?
Chiar folosesc Gambitul Damei! Și numai Gambitul Damei! Mulți jucători au două sau mai multe deschideri înaintea jocului, dar eu o folosesc doar pe aceasta când joc cu albele. Această deschidere m-a scos din cochilia defensivei în care eram inițial, pentru că e agresivă și verticală din start. E o oportunitate să cîștigi sau să deții controlul, în funcție de situație. Spre deosebire de cum aș juca în mod normal, presupune sacrificarea unui pion sau a mai multor piese ulterior. Pentru un jucător mediu, e înfricășătoare această perspectivă, dar totul e despre o poziționare mai bună și de cum vrei să finalizezi. Simt că mă pot adapta multor mutări cu care răspunde cel care joacă cu negrele.

Ai văzut „Gambitul Damei” pe Netflix?
Nu l-am văzut. Am văzut în schimb un film despre Bobby Fischer și-mi amintesc că era foarte bine făcut.

Ai putea să-ți ierarhizezi pasiunile – șah, pian, pictură, desen?

„Future reflection”, cea mai nouă lucrare expusă de Ioana Murguleț.
„Future Reflection”, cea mai nouă lucrare expusă de Ioana Murguleț.

Acum, ordinea e pictură/ desen, pian și șah. Dar în raport cu ceea ce e mai important în viața mea per ansamblu, ar fi șah, pian și artă. Șahul mi-a deschis nenumărate uși, dar a fost foarte solicitant sub aspectul sănătății mintale și al anxietății. Nu e un sport ușor și nu pot să spun că sunt o mare jucătoare față de felul în care am gestionat provocările mentale. Cu arta îmi merge foarte bine acum. Și am o pasiune specială pentru muzică, despre care pot vorbi ore și zile în șir, așa că pianul va fi mereu special pentru mine, fie că mai cânt sau nu.
Ioana Murguleț e fiica unor profesori universitari, Val și Dorina Murguleț, din România, stabiliți în SUA. Tatăl ei e prietenul meu cel mai bun și cumnatul meu. Interviul s-a desfășurat în engleză, textul reprezintă traducerea și adaptarea mea.

Cum m-am fărâmițat și m-am lipit la loc

0
Foto: Alina Elena Miron

Nimeni pe lume nu știe cum să treacă singur peste pierderea cuiva drag.
Dacă ne-am duce în largul mării, iar de-acolo am plonja în abis, unde niciun semen de-al nostru n-ar putea supraviețui cu toată învățătura omenirii, și am da peste niște făpturi care au dobândit cunoașterea de a se adapta în adâncul adâncurilor, nici acelea n-ar ști să ne dea o rețetă a tămăduirii individuale după o pierdere grea. Iar dacă ne-am avânta în văzduh, mai sus decât cel mai mare castel pe care l-am construit, și am putea pluti fără te miri ce invenție în înaltul cerului alături de viețuitoare care au deprins minunatul dar al zborului, nici acolo n-am afla un răspuns.
Fiindcă venim pe lume singuri, dar suntem făcuți să trăim alături de cineva. Din familia de sânge sau din familia pe care ne-o facem noi. Iar la plecarea cuiva drag, ne fărâmițăm.
Cum m-am fărâmițat și m-am lipit la loc?
Toamna anului trecut, nu mai rămăseseră din mine decât cioburi împrăștiate pe jos. Cumva, n-aș ști să vă spun cum, le puteam vedea. Toate reflectau fosta mea viață. Orbit de durere, nu știam că vindecarea poate începe uneori doar schimbând puțin lumina care cade asupra cioburilor. Și-n loc să cauți în ele propria compătimire, ai putea vedea șansa uriașă de a fi fost pe deplin fericit. Însă asta mi-era peste poate să înțeleg singur.
Primele luni au trecut nebănuit de repede. M-am refugiat la prietenii noștri din Țările de Jos, apoi au venit ei la mine, m-am mutat, m-am ocupat de foarte multe detalii apărute ca urmare a faptului că eram singur. De Sărbători am fost la Brăila, la casa părintească a celui mai bun prieten al meu – sosise special din America -, iar în ultima zi a anului am plecat din nou în Olanda. Acolo a fost și singurul loc în care am putut scrie, aproape pe nerăsuflate, câteva capitole dintr-o carte.
La întoarcere, m-am izolat înainte să înceapă marea izolare. O molimă care se răspândea cu repeziciune în toată lumea nu se putea compara cu ce simțeam eu. Am început să evadez din viața mea la fiecare clipă liberă pe care o aveam – slavă Cerului, puteam să mă țin de serviciu, iar acesta putea să mă țină ocupat: dormeam sau mă uitam pe Netflix. Mâncam în neștire, având o stranie și înșelătoare senzație de bine după, și m-am îngrășat până am trecut de la L la XL. Devenisem irascibil. Mă irita orice. Eu, antrenat să rămân calm în orice situație, os de ardelean, care n-ar da un hi pe o mie de ho, simțeam că nu-mi mai suport semenii. Mă enervau trecătorii care nu respectau distanțarea socială și dacă îi priveam de pe geamlâcul îngust al locuinței în care stăteam pe atunci.
Credeam că sunt doar deprimat și înțelegeam că e firesc să fiu așa. Dar nu reușeam să adun de unul singur cioburile de pe jos sau să văd altceva în ele.
Așa că am apelat la ajutor.
Am povestit ieri despre Kintsugi, arta japoneză de reparare a obiectelor ceramice sparte prin lipirea lor cu un lac cu pulbere de aur. Așa m-am lipit și eu la loc, după ce am scăpat de depresie cu ajutor specializat.
De aceea susțin campania „Să învingem depresia”, care prezintă în România cinci obiecte de artă create prin metoda Kintsugi, inspirate de poveștile a cinci oameni care au suferit de depresie. Cinci oameni care ne inspiră, cinci opere de artă, cinci povești reale. Pentru a da viață fiecărei povești, artistul vizual Lidia Alina Nicolae a discutat cu cele cinci persoane și a gândit câte un obiect pentru fiecare. „Știu că depresia nu este ceva din care poți pur și simplu să te desprinzi, ci este o călătorie lungă”, spune Lidia. „Filosofia din spatele kintsugi este că nu ar trebui să ascundem experiențele noastre negative. Din încercările grele ar trebui să ieșim mai puternici, mai valoroși, să ne reconstruim bucată cu bucată.”

După experiența mea, dincolo de faptul că am depășit stările respective, grație acestei campanii mă simt îndreptățit să vă dau de știre că 300 de milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie – echivalentul a două treimi din populația Uniunii Europene. În Europa sunt peste 40 de milioane de oameni diagnosticați cu depresie, adică de două ori populația României. Depresia este mai mult decât un sentiment de tristețe sau melancolie, este o tulburare frecventă și gravă de dispoziție. Există mai multe tipuri de depresie, iar tulburarea depresivă majoră este unul dintre cele mai severe. Tulburarea depresivă majoră este un tip de depresie asociată cu cinci sau mai multe simptome prezente timp de cel puțin două săptămâni. Cel puțin unul dintre simptome este fie dispoziția depresivă, fie pierderea interesului sau a plăcerii în activitățile zilnice. Simptomele sunt definite ca având o durată de cel puțin două săptămâni, dar de obicei durează o perioadă mult mai lungă – luni sau chiar ani.
Cred că e de datoria mea să spun atât că nu e nicio rușine să suferi de depresie, cât și că primul și cel mai important lucru e să știi că o poți învinge dacă apelezi la ajutor. Eu am făcut-o.
Campania se numește „Să Învingem Depresia”. A fost lansată de Janssen România alături de Coaliția Organizațiilor Persoanelor cu Afecțiuni Cronice (COPAC) și își propune să crească nivelul de informare și înțelegere despre provocările și stigma prin care trec cei care suferă de tulburări de sănătate mintală.
#SaInvingemDepresia
*Material susţinut de Janssen în cadrul campaniei „Să învingem depresia”

„Istoria ilustrată a secuilor”, prima ediție în limba română

0

„Istoria ilustrată a secuilor”, un volum care a generat controverse cu ocazia lansării primei ediții a lucrării – manualul de istorie a secuilor publicat în limba maghiară în 2012, la Miercurea Ciuc – a apărut și în limba română. Prima ediție oficială în limba română a volumului “Istoria ilustrată a secuilor” s-a lansat la începutul lunii octombrie la București, în cadrul unui eveniment organizat în aer liber și transmis în direct pe rețelele de socializare. Actuala ediție reprezintă traducerea revizuită și adaptată a volumului „A székelység története”, coordonată de Hermann Gusztáv Mihály, profesor de istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, tradusă în limba română de Năstasă-Kovács Annamária și ilustrată de Gyöngyössy János.
Am participat și eu la evenimentul organizat la inițiativa Consiliului Județean Harghita și moderat de jurnalistul Lucian Mîndruță și am intrat în dialog cu oamenii de la prezidiu. Pentru că, în esență, dincolo de a citi un volum apărut în condiții grafice remarcabile, de asta venisem: pentru a dialoga cu reprezentanții unei minorități cunoscute, dar puțin înțelese de majoritate. Astfel încât, cu o falsă candoare, am întrebat cine sunt, de fapt, secuii – și dacă am înțeles bine, anume că sunt un grup etnic care împarte limba cu maghiarii și teritoriul cu românii (de prisos să adaug, știu din familie: bunica pe linie maternă a fost secuiancă). Coordonatorul volumului, profesorul Hermann Gusztáv Mihály, a lămurit pe dată: „Secuii sunt un grup regional de limbă și identitate bine conturate, în mare parte maghiare, care trăiesc în mijlocul României; cei care își pun problema pericolului modificării granițelor fac, prin urmare, propagandă. Această carte invită la cunoașterea narativelor alternative ale istoriei secuilor în variantă hibridă, atât ca suport didactic cât și o lectură ușoară pentru toate vârstele”. Iar Borboly Csaba, președintele Consiliului Județean Harghita, a întărit ideea de dialog: „Eu cred ca a sosit momentul în care interpretarea istoriei din perspectiva politicii naționaliste, agresive, să fie înlăturată, de aceea e importantă apariția în limba română a acestui volum. Noi, copii maghiari fiind, am învățat istoria României, am avut această posibilitate, prin urmare merită și comunitatea maghiară, care numără peste un milion de persoane, să îi fie cunoscută istoria. Scopul principal al traducerii e generarea discuțiilor cât mai ample pe marginea variantelor istorice în dezbatere și deschiderea către cunoaștere reciprocă a românilor și maghiarilor”.

Am citit cartea, n-am găsit motive de controversă, dar, sincer, nici nu acesta e rostul acestui articol. Am fost la această lansare pentru a afla mai multe despre un subiect pe care nu-l stăpânesc, pentru a asculta personalități științifice deosebite – rămân un fan înfocat al parantezelor pline de miez deschise de reputatul istoric Lucian Nastasă-Kovacs – și pentru a-mi revedea prietenii care susțin cunoașterea reciprocă dintre majoritari și minoritari. Așa se face în mileniul trei în Europa și așa cred că e potrivit.

„Sunt foarte multe secole de bună conlucrare”

Volumul are 11 autori, fiecare specializat în câte o perioadă istorică relevantă pentru geneza secuilor, descrisă din cele mai vechi epoci până în prezent: Ferencz S. Alpár, Forró Albert, Hermann Gusztáv Mihály, Kádár Gyula, Mihály János, Novák Csaba Zoltán, Novák Károly-István, Orbán Zsolt, Sepsiszéki Nagy Balázs, Sófalvi András și Sztáncsuj Sándor József. Prefața a fost semnată de istoricul Lucian Nastasă-Kovacs, lectorul cărții, prezent la evenimentul de lansare: „Am acceptat acest proiect pentru că în România se discută mult despre nevoia reconcilierii maghiaro-române și mi se părea o inițiativă extrem de sinceră; deși sunt câteva momente de tensiune în istoria noastră comună, sunt foarte multe secole de bună conlucrare.”
O parte a ilustrațiilor lui Gyöngyössy János a fost realizată pe baza unor cercetări de teren, altele au fost inspirate de prezentări grafice din cronici, ori ilustrații apărute în cărți și alte publicații.
Lucrarea a fost editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Harghita din încredințarea și prin susținerea Consiliului Județean Harghita. Inițiatorii acestui demers pregătesc deja ediția în limba engleză a volumului și își propun să adune într-o lucrare viitoare toate versiunile istorice ale originii secuilor. În paralel, demarează proiectul unui cod de bună conviețuire între români și maghiari și invită ambele comunități să contribuie la conținutul acestuia.
Versiunea în limba română a volumului „Istoria ilustrată a secuilor” este disponibilă spre achiziție în librăriile Cărturești și Humanitas și costă 30 de lei.

„Inimă și alte preparate din carne”, marele spectacol al pandemiei

0

Într-o sâmbătă călduroasă de octombrie în care am ajuns la autocar cu un minut înainte să plece spre Craiova – din fața TNB, cu un grup de jurnaliști culturali – m-am împiedicat și mi-am zdrelit genunchii. Dar m-am ridicat demn și surâzător, pentru a-i mărturisi doamnei Sanda Vișan că măcar îmi făcusem o intrare teatrală. Am ajuns în Craiova, am traversat spre Centrul Vechi, am stat la o masă de la o terasă, a venit și Marius Manole – sosise în Bănie, ca și noi, să vadă premiera care a deschis stagiunea 2020-2021 la Teatrul Naţional Craiova – eu am băut două beri, măcar au fost reci, am afumat întreaga asistență. Apoi ne-am deplasat la Teatrul Național „Marin Sorescu” și ne-am așezat în sala ca o gură știrbă – un scaun ocupat, unul liber – pentru a urmări „Inimă și alte preparate din carne”, de Dan Coman, regia Radu Afrim, scenografia Irina Moscu.
„Inimă și alte preparate din carne” va intra în istoria teatrului autohton ca o filă inconfundabilă din universurile scenice, vizuale și muzicale închipuite de Radu Afrim. Oglindește – vai, cum mai oglindește! – derivele noastre din vremea molimei. Ne face cu ochiul, referențial și ironic: „Între noi totul e bine”. E bine pe dracu!
Cu toate astea, găsesc că e foarte bine că Radu Afrim e omul de teatru care a avut puterea de a nu se irosi în lamentări live pe Facebook, cu câțiva speriați în audiență care priveau cu un ochi la făină și altul la slănină. Ci a profitat de izolare pentru a imagina un spectacol rotund, creativ și usturător până la lacrimi, în tușe groase și fine, în culori violente și pastelate, senzual și sarcastic, care pune în ramă excelentele texte ale lui Dan Coman, rezultând un tablou obsedant. Din această pictură vie, pare că toate personajele se uită la noi din orice unghi am urmări-o.
Așa și e. Căci spectacolul scrutează confuziile, împreunările și distanțările noastre din vremea molimei, simbolizată de un fluture negru, personaj central al montării, zugrăvit astfel de Dan Coman: „Am ieșit și am fumat o țigară pe balcon. În parcul din fața blocului, peste noapte, cineva a scris cu litere mari de tipar: AM FUTUT-O PE NEVASTĂ-TA! Să-ți fie de bine! Literele mari de cretă umplu tot asfaltul dintre cele două tobogane. Un flutur cât o găină se învârte în jurul literei O. Ciugulește firimiturile de cretă. Își scutură întruna capul. Al dracu flutur!”. Sau: „Prin zăpada rămasă în parc un fluture cât un câine, un fluture imens cu aripile tremurând, ridicate stângaci pentru câteva clipe de echilibru. Mai întâi ne-am uitat la el (nefiresc de înalt, neașteptat de dizgrațios), apoi fluturele a încercat să-și ia zborul. Degeaba, ca nu cumva să se apropie prea mult și să-l sperie pe copil, am bătut din picior și am strigat, degeaba m-am aplecat și am făcut bulgări – încercarea de a rămâne în aer era deja peste puterile lui. Când a lovit cu burta zăpada-nghețată, soția mea a icnit și a întors capul”. Și: „Adevărul e că pe Facebook am văzut că și la noi, în Românica, ie unii care zice că iexistă virusul, ba chiar că ie și lucruri bune făcute de Covițu ăsta: în ăștea șase săptămâni în care, pe tot globul, oamenii a stat izolați în cășile lor, stratul dă ozon s-a refăcut complect. Fix în penix mă doare pe mine de stratul lor de ozon cum mă doare și de fluturele ăla gras și urât care apare uneori pă cerul Aachenului. Ce să spun, tu-l în aripă!”. Precum și: „Dana: Să-ți zic. Am visat ceva. Am visat un fluture mare și negru cât un labrador. Claudiu: Ce fluture? Dănuța, fii serioasă, tu te-auzi ce vorbești? Dana: Nu-mi iese din cap visul ăsta. Îl tot leg de virusul ăsta. Claudiu: Hai mă tu te-auzi? Parcă ești maică-mea, numai ea se mai agită așa – însă pe ea o înțeleg, e bătrână, singură și bolnavă. Dar tu? Nici 28 de ani, vegetariană, superbă, de trei ori pe săptămână la sală, fără nicio problemă de sănătate. Dana: Dacă iau virusul? Claudiu: Măi Dănuța locuiești în cătunul ăla. Dana: Nu-i cătun. Claudiu: Eee, nu-i cătun, da ce-o fi metropolă? Ce treabă să aibă cătunu ăla cu coronavirusul ăsta? E un căcat de răceală, atâta tot! 90% dintre oamenii care iau virusul, nici nu știu că-l au. Doar ai văzut statisticile din China. Și oricum, Europa e altceva”.
Am folosit cu nesaț lungi fragmente din scrierile mustoase ale lui Dan Coman – mulțumesc promotoarei care ni le-a pus la dispoziție, mare bucurie mi-a făcut Bianca Boitan-Rusu! – ca să înțelegeți câte ceva din spiritul acestui spectacol inenarabil.
Dacă ar fi să plec urechea la corporateza în care ne exprimăm de când ne-am mutat pe Skype, Zoom și Teams în aceste zile ridicole, dacă n-ar fi triste, aș spune că „Inimă și alte preparate din carne” e „Game Changing”, chiar „Life Changing”. Cu siguranță, pentru actorii, demni toți de evidențiat, care lucrează cu Radu Afrim, întâlnirea cu acesta e o oră astrală a carierei lor. Așijderea, pentru spectatori, lesne să împartă experiențele lor în două: spectacolele realizate de Afrim și celelalte.
Până și aiureala asta cu închiderea și redeschiderea teatrelor – dezbracă-te, să te, îmbracă-te, că nu te mai – pare desprinsă din „Inimă și alte preparate din carne”. Pentru că e un spectacol exhaustiv despre modul în care ne zbatem în pandemie, ca un fluture atras de lampa care îi va arde aripile.
„Inimă și alte preparate din carne” e cea mai bună cronică a pandemiei. E completă. Și încep să cred că Radu Afrim e cel mai bun cronicar de eveniment pe care-l știu. La fel a fost și la Naționalul bucureștean. L-a rugat Pino Caramitru să facă ceva deosebit de Centenar și ați văzut ce „Pădurea spânzuraților” a ieșit.
Naiba știe ce ne mai așteaptă, dar și eu l-aș ruga pe Radu să rezume speța. „Inimă și alte preparate din carne” mi-a mers la inimă.

Interviu