„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Scânteietorul regizor Bobi Pricop e un tânăr neliniștit. Aș putea zice, fără să greșesc, că e și un tip cool, dar nu despre asta e vorba aici. Mă captivează căutările sale artistice și mă entuziasmează găsirile sale. Fiecare spectacol pe care i l-am văzut, la TNB, la Craiova sau la Târgu-Mureș, a fost un șoc și aștept cu sufletul la gură montarea sa după „1984” de Orwell. Vă îndemn să vedeți „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, „UFO”, „Autorul” și „Teroare”. Aceste piese sunt despre alții, însă și despre el.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?

Să vină să vadă spectacolele mele. Acolo se întâmplă să las mai ușor oamenii să mă cunoască.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Fratele meu mai mare. E persoana care a avut cea mai mare încredere în mine și în potențialul meu de când mă știu. A fost și a rămas cel mai mișto om pe care îl cunosc.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
După ce am picat de două ori la actorie la UNATC, m-am dus la clasa Sandei Manu la o facultate particulară. Eram clueless total și doamna Manu a avut grijă să-mi scoată toți gărgăunii din cap. A fost mai mult decât școală. Eu consider că încă nu am făcut cuiva un „mare bine”, așa că s-ar putea să n-am răspunsul potrivit pentru a doua parte a întrebării. Se întâmplă uneori ca spectatori care trec printr-un anumit tip de experiență în timpul spectacolelor mele să simtă nevoia să-mi mulțumească. Ăsta e probabil maximumul de bine pe care îl produc momentan, dar o să mai lucrez la treaba asta.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
As alege o poveste despre o întâlnire dintre un elefant rătăcit pe un drum neluminat și un tip de treizeci de ani care a țipat ca o fetiță. Dar o să le povestesc doar nepoților.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Au fost două momente foarte grele în ultimii doi ani când a trebuit să amânăm repetițiile și producția pentru un proiect la care țin enorm de mult, o dramatizare a romanului „1984” de George Orwell la Teatrul Național din București. Am depășit ambele situații cu multă dificultate, dar acum am toată speranța că în februarie 2019 reluăm lucrul și undeva în aprilie putem anunța premiera.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
S-a întâmplat chiar recent. Le-am povestit mai multor prieteni din străinătate despre momentul din 10 august 2018 din Piața Victoriei. Eram undeva în afara țării și m-au văzut cum urmăream live pe telefon, extrem de nervos și neputincios, ce se întâmpla acasă. Toate discuțiile care au urmat la bere au fost despre momentul pe care îl traversează România, despre Maidan, despre Primăvara Arabă, despre războiul civil din Sri Lanka, Putin, Trump, Brexit, etc.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sunt două locuri. Pe Ceahlău, unde mă simt acasă. Și la Sfântu Gheorghe, în Deltă.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Abia anul ăsta am reușit pentru prima dată și eu să ajung să văd niște filme la TIFF. Mi-a crescut sufletul în mine că așa festival mișto e organizat la noi. Chapeau bas, Tudor Giurgiu & echipa!

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Cam oricând se întâmplă să deschid un TV pe canale românești. Se întâmplă totuși rar. Să deschid televizorul.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Cum să nu mă tot gândesc să plec. Urmăresc știrile și nici măcar nu mai pot să mă mir, să mă amuz, am devenit aproape imun, într-o perpetuă consternare. Mi se pare că suntem toți luați de proști. Și chiar s-ar putea să fim (proști). Sistemul educațional e la pământ. Dar dacă am pleca toți e ca și cum am legitima incompetența, impostura, furtul și corupția. Pe de altă parte văd la mine și la oamenii din jurul meu că nu mai știm de unde să găsim resursele să luptăm împotriva lor. Energia aia a unei societăți hotărâte și active pe care am simțit-o în ultimii ani la protestele de stradă a fost năucită și disipată de amploarea mizeriei de pe scena politică.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu obișnuiesc să fac nimic deosebit de 1 decembrie. Mi-aș dori să găsesc mai ușor motive să ne sărbătorim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × four =