„CECI N’EST PAS UNE PIPE”. Aceasta nu-i o pipă.

E titlul unei pânze pictate de René Magritte.

Tabloul reprezintă o pipă.

Evident, nu este o pipă. Încercați să o folosiți și vă veți convinge.

Este cu totul altceva: reprezentarea unei pipe.”

lucian_boia-un_joc_fara_reguli_2

Așa începe cartea „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei” de Lucian Boia, apărută anul acesta la Humanitas și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Nu e prima carte a lui Lucian Boia pe care o citesc și cu siguranță nici ultima – istoricul e dublat de un scriitor talentat, care ține captiv cititorul până la final. Nu-l cunosc personal pe Lucian Boia, dar prin aparițiile sale publice mi-a devenit simpatic, iar de când a devenit ținta rrromânilor verzi care sunt aici de mii de ani, în leagănul civilizațiilor terestre și extraterestre  – deosebit de simpatic!

Dacă nu mă înșală memoria, prima revelație legată de Lucian Boia a fost când am citit ce a spus Gabriel Liiceanu cu ocazia lansării „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950” (Humanitas, 2011). Referindu-se la duplicitățile intelectualilor români relevate de Boia, Liiceanu a amintit: „Costin Murgescu, care fusese legionar, devine unul dintre cei mai importanți lideri comuniști în aparatul economic al noului stat…”.

Un fapt istoric incontestabil: l-am cunoscut pe regretatul Costin Murgescu. Aș putea să scriu un mic eseu intitulat „Am dat mâna cu un legionar”, ceea ce, iarăși, chiar s-a petrecut. Dar ar fi și un adevăr istoric? Are vreo relevanță istorică sau „e numai reprezentarea unei istorii”, cum notează Boia în „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei”.

Ori mai degrabă e doar o istorioară, nicidecum istorie, pe care mă grăbesc să v-o spun. Aveam 5 sau 6 ani și venisem la Institutul de Economie Mondială, unde lucra tata, pentru a participa la petrecerea pomului de Crăciun (la sfârșit se împărțeau pungi cu cadouri pentru cei mici, bomboane de ciocolată, portocale, mă rog, eram fericit să le primesc). Pare-mi-se că în lift l-am văzut pe cel despre auzisem de acasă că e o somitate, ceea ce nu știam ce înseamnă dar suna impunător: profesorul Costin Murgescu. Și, cu nonșalanța vârstei, l-am întrebat: „Tu ești, mă, șeful lui tata?”. Brusc înveselit, profesorul a râs și a dat afirmativ din cap. „Și ce-l înveți tu pe tata?” (dacă treceți peste adresarea nepermis de familiară, veți observa că în mintea mea de copil încolțise convingerea că șefi sunt cei care-i învață pe alții; mai aveam o convingere, că tata, despre care știam că și el e șef,  e cel mai deștept om din lume, de aici curiozitatea legată de faptul că și cel mai deștept poate învăța ceva de la altcineva). Costin Murgescu s-a fâstâcit comic și a admis: „Îl învăț și eu ce pot…!”.

V-am povestit asta ca pe o nostimă demonstrație a ceea ce observă istoricul Lucian Boia în cartea pe care v-o recomand cu plăcere: „… istoriile sunt nenumărate, în funcție de unghiul de privire și de „decupajul” pe care-l practicăm. Putem privi foate de sus spectacolul întregii umanități sau foarte de jos destinul unui singur individ sau un fapt oarecare. Împărțim istoria în bucăți, pe tranșe cronologice, domenii, probleme, structuri…, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are”.

Istoricul Lucian Boia
Istoricul Lucian Boia

Am citit altundeva că un împărat chinez tocmise doi cronicari – unul care să relateze obiectiv, iar altul, care să scrie ce voia împăratul. „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei” e și despre astfel de realități paralele, pe care, așa cum precizează Lucian Boia referindu-se la misiunea breslei sale, istoricii ajung să le lege, să le explice, trecutul încărcându-se cu semnificații.

  • Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ