Trupa Vunk are un mesaj pentru prietenii muzicii: e timpul să te întorci. La tine. La rândul lor, băieții de la Vunk se întorc la Sala Polivalentă toamna asta, așa cum v-au obișnuit. Doar că miercuri, 7 octombrie, vin cu „Un Nou Univers”, ceea ce promite să fie primul concert sub fomă de show multimedia, și cu un personaj ciudățel, zis UNU. Mai multe zice liderul Vunk, Cornel Ilie, pe care l-am descusut preț de 77 de minute, la o limonadă, pentru a afla de ce sunt esențiale pentru el 50 de chestii. Iar azi dimineață a prefațat el însuși concertul de miercuri, pe contul său de Facebook, într-un mesaj din care spicuiesc: „Peste două zile este ziua cea mai importantă din fiecare an, din punct de vedere artistic. Este Revelionul, Crăciunul, Paștele. Și toate cad pe 7 octombrie. Este al 4-lea de Sala Polivalentă. În învățământ, asta înseamnă că terminăm un ciclu și trebuie dat un examen de absolvire. Cum sunt bacaluareatul, masterul, examenul de diplomă. Doar că mai frumos…”.
Cornel, de ce e UNU pentru tine Vunk?

Nu știu dacă ai văzut, avem un personaj, UNU, care este un cap, pe care o să-l tot plimbăm în campania asta! În spectacolul la care plecăm de la ideea că „E timpul să te întorci. La tine”, undeva pe parcurs, nu mai ești tu și devii cumva o proiecție a celor din jurul tău, cam cum ar vrea ei să te vadă sau cum ai vrea tu să fii văzut. Ei, acel cap e un fel de mască. Deci cam așa e Vunk pentru mine. Nu o mască, o interfață, prin care transmit cine sunt eu. Singur n-aș putea să fac chestia asta, când îi am alături pe băieții ăștia, care sunt și prietenii mei, am, logic, mai multă putere decât dacă aș fi singur. Vunk devine goarna mea, limbajul meu, capul ăla mare care spune ce vreau eu.

Un nou univers?

E o idee care mi-a venit în noiembrie anul trecut, mi-am salvat-o în telefon, ca să nu uit (își scoate smartphone-ul), ia să văd, a, pe 9 noiembrie 2014, la ora unu și un minut, ce tare! Du-te, bă, de aici, extraordinar! Eu însumi sunt într-un nou univers acum că am întemeiat o familie, în două luni o să fiu și tătic. Tocmai am folosit în spotul de promovare ecografia fetiței mele! În ceea ce privește partea artistică, m-am cunoscut mult mai bine în ăștia cinci ani de când am reluat toată povestea cu trupa Vunk și acum simțim nevoia să ne întoarcem la alt tip de atitudine. Să fim mult mai siguri pe noi, să nu ne mai pese atât de tare – băi, plac piesele astea, nu plac, o să meargă la radio… Apropo, titlul ăsta se duce și la un album care va fi lansat la începutul anului și pe care l-am scris într-un mod nou pentru noi. Ne-am retras astă-vară, iulie-august, la Snagov, am dus toate sculele acolo, acolo am scris, între piese tăiam cartofii, făceam grătarul, tăiam pepenii, unul pescuia, mă rog, a mers șnur. Ca să rezum, „Un Nou Univers” e ca și cum m-aș fi apucat din nou de muzică.

Ion Besoiu?

Aș fi ipocrit să spun că e actorul meu preferat. Dar de când facem concertele la Polivalentă, am încercat să găsim o voce puternică pentru mesajul pe care vrem să-l transmitem. Am făcut cu Marius Manole, cu Radu Beligan, cu Marian Râlea, anul ăsta mă gândeam la Ion Besoiu. Când ne-am întâlnit, mi-a zis: „Eu n-am voce bună, am doar scrâșnetul ăsta! N-am dicție…”. Pe mine mă impresionase prestanța lui, îl tot vedeam la Sibiu, la „Împăratul Romanilor”, și era foarte distins, mi se pare că i se spune „Lordul”, era ca un fel de naș, toți treceau pe la el să-l salute, „maestre…”, iar el avea o discreție și un tact remarcabile. L-am invitat în proiect, a venit cu plăcere – a început să povestească de la filmări, despre Florin Piersic, despre fotbal, a fost senzațional. Revin, aveam nevoie exact de vocea asta. „Este timpul să te-ntorci la tine” nu poate fi spus de cineva blând, trebuie să fie îndemnul ăsta ferm, de om bătrân și înțelept, pe care să-l aud și eu în cap când cânt.

The Beatles?

De fiecare dată când mă pierd, mă-ntorc la Beatles și-i ascult mereu. Când eram mic, nici nu știam de ce îi plac – ba da, pentru că îi plăceau lui frati-miu, care e mai mare cu patru ani, și au început să-mi placă și mie. Am strâns o colecție impresionantă, în fine. Ei sunt cei cu care poți descoperi muzica după ce asculți muzică clasică. După Beethoven, Rahmaninov, Ceaikovski, trebuie să asculți Beatles. După aia, nu mai e nimeni.

Sala Polivalentă?

Acolo mergeam când eram mic la concerte rock. N-am ajuns la Robert Plant și Jimmy Page, dar am ajuns la Deep Purple. Primul concert mai mare, culmea, a fost Iris – 15 ani, prin ’92, cred. Tot timpul mi-am dorit să cânt acolo pentru că mi se părea că aia e sala rock. Dintr-o ușoară inconștiență, ne-am dus acolo în 2012 și am construit tradiția asta – să avem câte un spectacol în fiecare toamnă acolo. Mi se pare combinația perfectă, în București sau în România, de cele două forme de public: cel pasiv, care vine, nu participă, dar îi place să fie acolo, și cel care vine să se elibereze – să danseze, să se plimbe, să facă orice. E și un spațiu bun – ai și tribune, ai și „gazon”.

Turneul prin țară?

În primăvară am făcut un turneu acustic, primul asumat, ca la carte: în teatre, în cămine culturale. Mai fusesem prin cluburi, piețe, acum a fost altceva: 40 de oameni, în fiecare zi, în alt oraș. E cel mai bun lucru pe care l-am făcut de când ne-am apucat de cântat. Am fost în 24 de orașe. Până la cinci după-amiază eram obosiți, cu drumul, cu ploaia. Ei, când ajungeam la teatru, se schimba totul, nu doar starea mea, și a echipei tehnice, care avea cel mai mult de muncit, că veneau primii și plecau ultimii.

Eliza?

A reușit să mă facă să mă simt eu. M-a făcut să mă simt atât de în largul meu și să fac pași pe care nu credeam că pot să îi fac. De ce e unu pentru mine? Pentru că știe să se joace – ne jucăm zilnic, și cînd mergem pe stradă găsim noi ce să ne jucăm. Râdem foarte mult. Făceam tenis de câmp, dar acum nu mai poate că e cu sarcina – jucam tenis cu piciorul în casă, cu fileu făcut din mop…E o distanță de 12 ani între noi, dar nu o simt, distanța asta…

Postura de tată?

Abia aștept. Nu știu ce aștept, nu știu cum o să fie. Fratele meu a făcut gemene, au zece luni deja, și am văzut la el o transformare incredibilă. Din momentul ăla, am început să văd altfel oamenii – pe tata, chiar și pe mine. Iar când am aflat că o să avem un copil, în mine s-a întâmplat ceva. Și-mi place sentimentul ăsta de protecție pe care trebuie să îl am, chiar și față de mine. Abia aștept să-mi pună întrebări din alea grele la care n-o să știu să răspund!

Numele copilului?

O să aibă două prenume, am pornit de la ideea că unul trebuie să fie de sfânt, între timp am aflat că amândouă sunt, nu știu dacă se spune înainte!

Tinder?

Păi încă nu l-am folosit! O să lansăm o campanie cu Tinderul, practic, o să fie clipul care-și caută jumătatea. Lansăm o jumătate de clip cu o jumătate de piesă, apoi punem pe Net fragmente și o să îi lăsăm pe oameni să refacă puzzle-ul, să lege secvențele cum vor, să-și facă fiecare clipul lui. O să lansăm clipul pe 2 octombrie, la Webstock. Pe Tinder o să facem un profil al lui UNU, că-și caută jumătatea și vedem cine se potrivește clipul.

Scrisul?

E o terapie foarte bună. Mi-am dat seama că vreau să mă apuc de scris când aveam niște idei, dar nu le puteam pune în cântece. Prin 2001 mi se părea cel mai greu lucru – să scrii rând după rând, într-o anumită logică! Nici acum nu mi se pare ușor! Nu sunt scriitor, sunt povestitor. N-am școală, nu cunosc tehnicile scriituri, funcționez pe instinct. Dar uite, acum vreau să scriu Povestea lui UNU, un drum inițiatic, o s-o public fie la sfârșitul anului, fie la începutul anului viitor. Mi-ar plăcea să fie tot anul ăsta, când chiar mi se întâmplă multe chestii care țin de-un nou univers.

Cititul?

Nu prea e UNU, din păcate, e DOI-TREI. Nu zic că n-am timp, recunosc, mai repede citesc dacă îmi recomandă cineva. Nu sunt mândru de cititorul din mine.

O țară ca afară?

Păi cred că suntem pe drumul bun, doar că ne lipsește unul care să adune lumea în jurul lui. Nici acum, că avem alt președinte, nu știu câtă lume crede în conceptul lui. Asta-i problema, n-avem unul real care să coagueze totul în jurul lui, astfel încât schimbarea să plece organic, nu din alte motive, să funcționeze puterea modelului ăla bun.

Prăjitura cu jeleu?

Tocmai discutam acum dacă s-o cântăm la concertul ăsta. E unul dintre cele mai cerute cântece, încă, deși are 14 ani. O cer puștoaice de-acum, care nici nu erau când s-a lansat! O cere lumea, sunt surprins, dar nu mă plâng!

Cariera?

Nu știu cum s-o definesc. Mai importantă e pasiunea, că s-a transformat într-o carieră… Nu cred că sunt în punctul ăla, încă mai construiesc.

Tenisul?

Pur și simplu iubesc sportul ăla, și când mă uit, și când joc. Sunt senzații diferite, dar amândouă aduc aceeași liniște. Pentru copii mi se pare vital să îi duci de mici. Tenisul te pune în postura aia în care ești numai tu cu tine, nu mai contează nici cel din fața ta, decât în măsura în care trebuie să dai tot timpul o lovitură în plus. Simona Halep?

Evident, e cel mai bun produs sportiv de mulți ani încoace. În mai am fost la turneul de la Madrid și am fost la un antrenament de-al ei. Am văzut-o cât muncea. Antrenorul zicea OK, gata, iar ea cădea pe jos, nu mai putea, dar tot dădea în minge până când ieșea cum voia. Asta spune multe pentru respectul față de profesie, de carieră, nu mai spun față de public, față de cei cu care joacă.

Antonia?

Păi e cu unu’, nu? (râde). În 2011 am chemat-o să cântăm împreună piesa „Pleacă” și era singura alegere corectă pentru noi, deoarece nici nu era așa de mediatizată, era o tipă în creștere, abia luase titlul de Cea mai sexy, în plus, poate să cânte rock.

 România?

Ar trebui împărțită – ca spațiu, ca oameni. Culmea, îmi plac amândouă. România are niște locuri minunate și altele, de-a dreptul odioase, făcute de om. La fel și oamenii, uni extraordinari de mișto, alții, nu-nțelegi cum pot fi atât de idioți, de nemernici.

Bucureștiul?

E un „short cut” al României – locuri foarte frumoase, dar și unele distruse grotesc. Încă mai merg pe străzi pe care le descopăr cu plăcere, pe care nu le-am observat niciodată. Nu-mi place că-i aglomerat. Senzația în București e că toți merg în același loc.

Sibiul?

De doi-trei ani de când merg acolo tot zic că dacă ar fi un oraș în România în care să mă mut, ar fi Sibiul. E suma perfectă între frumusețea veche, infrastructură modernă, oameni primitori, oameni petrecăreți, săraci, moderni – e foarte echilibrată treaba acolo. Păcat mare la Sibiu e că nu poți face spectacol acolo, că nu cumpărăr nimeni bilete! Pentru că sunt foarte multe spectacole în aer liber, din partea Primăriei, și atunci de ce să mai dea oamenii bani? Sigur că e foarte bine că se întâmplă asta, dar pentru alții – știu nume foarte mari care și-au pus concert acolo și l-au anulat, se vânduseră nouă bilete…

Micul dejun?

Eu mănânc ca să trăiesc, nu invers. Cânva, îmi plăcea micul dejun, pentru că îmi puteam lua ziare. Dar acum, dacă nu mai ai ce să citești în ziare, mă concentrez asupra mâncării.

 

Facebook-ul?

Pe noi ne-a salvat, dacă nu era Facebook-ul, nu știu cum ne promovam. În 2009, când ne-am reapucat, radiourile nu ne difuzau, nu prea se asculta muzică în limba română, n-aveam cum să ajungem la lume. Iar Facebook-ul a ajutat foarte mulți artiști să se redescopere. Eu, unul, sunt recunoscător că a apărut platforma asta.

Jimmy Fallon?

Foarte mișto! Nu știu de unde atâta talent, mă intimidează, mă simt atât de lipsit de har când îl văd! Mi se pare cel mai bun produs TV de divertisment din America. Bine, are și cu cine, când vezi ditamai actorii că nu se iau în serios…

Toamna?

Vine cu noastalgia aia – când eram la școală, și aș fi stat acasă, dar m-aș fi și dus s-o văd pe fata care-mi plăcea, nu știu dacă se uita la mine, dar îmi plăcea ce simțeam când se uita la mine…

Versul bășcălios?

Când ești autoironic, ești cel mai apreciat.

 Memoria?

Am o viață atât de frumoasă încât mi-ar părea rău să uit ceva din ea.

Timiditatea?

Să știi că-mi place timiditatea, o găsesc foarte șmecheră. Îi zgândăre pe oameni, naște întrebări. Atragi atenția nefăcând nimic! Și ai mai puțin de pierdut – dacă nu te arunci, nu va ști nimeni că ai avut vreo intenție!

 Parfumul Sun Men?

L-am descoperit în 2004, în perioada aia am trăit o poveste de-asta foarte rapidă de dragoste, cu asta cred că o asociez, a fost, tot așa, o perioadă de reinventare pentru mine. 2004-2005 au fost niște ani luminoși… La un moment dat n-am mai găsit parfumul, cică nu se mai face, am rămas doar cu perioada aia, 2004-2005, cu copilăria adultului din mine.

 Geaca de piele?

Când eram mic, n-aveam, că era scumpă, port doar acum, în ultimii ani.

 Teatrul Ion Creangă?

Am avut primul concert, în 1993 sau 1994? Am cântat cu Zob, copilărisem împreună, și am zis să facem și noi un concert. Un prieten ne-a dat boxele, ne-a dat bani de afișe, adică să le tragem la xerox… Concertul se numea „Fuck The World Show”, s-a ținut, parcă, într-o miercuri. Lipisem afișele în Romană, care era foarte populată pe atunci de găști de rockeri și de punkiști. La „Creangă” nu prea se țineau concerte… a fost full-full, și înăuntru și afară, a ieșit bătaie, au fost arse niște scaune și nu s-a mai cântat acolo ani de zile. Iar când s-a cântat din nou, s-a cântat folk!

Sănătatea?

O pun pe primul plan din respect pentru cei care țin la mine, ca să nu-și facă griji pentru mine.

Internetul?

A devenit precum curentul electric. Ai acces la atâtea informații și depinde doar de tine pe care le alegi, pe alea utile sau pe alea degeaba.

Urechelnița pe care o porți la concert?

E un sistem audio pe care-l folosesc de câteva luni, sunt niște căști la care se fce mulajul după urechea ta. Te ajută foarte mult la acuratețe, auzi tot, ca în studio, înainte era sistemul ăsta „in Ear”, dar nu se auzea așa de bine.

Studioul?

Nu mai am studio, pentru mine e o mare pierdere de timp. Nu mai am nici răbdare, nu mai am cunoștințe, fiindcă nu m-am mai documentat de foarte mulăt vreme și lucrurile se schimbă peste noapte, așa că se ocupă Gabi, colegul de trupă, îi și place foarte mult asta, a făcut școală…

Radioul?

Imaginează-ți că ai fi în Olanda, unde 60 la sută din oameni merg pe biciclete, cât de important ar fi radioul în orașul ăla?! Tinde să devină o sursă de fundal sonor. La noi, cel puțin, destule stații par că se îndreaptă într-o direcție oarecum greșită.

Media?

Un mare perete pe care scrie cine ce vrea.

Să fii rock star?

DJ-ul e rock star acum…

Smartphone-ul?

N-am fost fan, mi l-am luat acum trei ani pentru că fostul telefon căzuse pe jos și se spărsese. Eram la Chișinău, chiar de ziua mea și am zis să-mi iau unul. A început să-mi placă, e un fel de amantă, așa, devii dependent.

 Mașina?

Am vîndut-o, gata. I-am dat-o colegului meu, lui Gabi, vara trecută.

 Supereroul de benzi desenate?

Îl prefer pe Batman, pentru că n-are puteri supranaturale. El alege să facă chestia asta. E un fel de artist care se transformă, pe scenă e altceva.

Prietenia?

Întâmplător, toți prietenii mei sunt din zona asta, a echipei cu care lucrez. La prima vedere însă, prietenia mi se pare mai greu de întreținut decât căsnicia?

Nasul?

Îți poate schimba destinul. Dacă ai de-a face cu un om al cărui miros nu-ți place,n-ai ce face, îl lași!

Repetiția?

Nu prea repetăm, mai mult la concerte mari sau la piese noi. Repetiția poate săpa spiritul, duce la o rutină care nu mai ajută. Devii un executant mai bun, dar fără farmec. Să nu repeți vine cu riscul unei stângăcii, dar și cu o alertă benefică.

Piscina?

Aici nu m-ai nimerit.

Leonardo Da Vinci?

Cred că în zilele noastre nu l-ar băga nimeni în seamă. Mi se pare cel mai artist om de știință. Și invers.

Cultura generală?

Pentru că te-ajută să-nțelegi lumea.Uite, în Finlanda, au scos materiile din școli. Eu aș pune mai mult accent pe igiena sufletului și a minții în școli.

Visarea?

Abia asta e numărul UNU! Te ține-n viață.

 Civilizația?

Pare că are probleme. O duce nasol.

Rasa Golden Retriever?

E unul dintre motivele pentru care vreau să mă mut la casă și să-mi iau un retriever, cumva, câinii mi se par creați de îngeri.

11999717_10153738379579359_2863111929356049803_o

* O versiune a interviului a apărut în revista „Șapte seri”.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 × two =