„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

E atâta energie bună, har și putere de muncă în această scriitoare sensibilă, excelent om de PR și prietenă pe care te poți bizui! Dar eu nu o privesc așa pe Camelia Cavadia, deși merită cu prisosință, ci cu tandrețea cuvenită unui membru al familiei. Viața ne-a adus alături în multe zile. Cea în care am cunoscut-o a fost binecuvântată.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
La cum mă știu, nu cred că i-aș spune mare lucru. În general mi-e jenă să vorbesc cu oameni pe care abia i-am cunoscut, cu atât mai puțin le-aș vorbi despre mine. După ce ne-am mai cunoaște un pic poate i-aș spune cu ce mă ocup, dar în mare parte l-aș lăsa să (mă) descopere;

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Sunt multe persoane de care sunt foarte apropiată, în feluri diferite. Soțul, fiica, sora și mama mea se încadrează într-o categorie. În alta sunt prietenele mele din liceu, Cristina și Noni. Prietena și partenera mea de la Fabrica de PR, Alina, e într-o altă cămăruță, alte prietene/prieteni foarte buni ocupă și ei una, dar fiecare e important în felul lui pentru mine.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Sunt atât de mulți cei care mi-au făcut bine, încât mi-ar fi teamă să nu uit pe cineva dacă ar fi să mă apuc să vorbesc despre ei. Uitându-mă acum în spate, îi văd ca niște steluțe ce mi-au luminat viața, mi-au bucurat-o și m-au călăuzit atunci când am avut poate cea mai mare nevoie de un sprijin.
Probabil că și eu am făcut bine altor oameni, dar nu cred că ăsta este un motiv de fală. Dacă e să mă întrebi, eu cred că oamenii de-asta au fost lăsați pe pământ, pentru a-și bucura zilele unul celuilalt și a se ajuta între ei.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Primul lucru care mi-a venit în minte la întrebarea asta este: Colectiv. Ar fi probabil multe altele de povestit, dar acesta este unul dintre episoadele care m-au marcat pe viață și, în mod sigur, nu numai pe mine. Le-aș povesti nepoților despre felul în care ne-a schimbat această tragedie, despre cum ne-a făcut să înțelegem cât de vulnerabili suntem, despre cum ne-a forțat să privim îngroziți în ochi anomaliile unui sistem de sănătate el însuși bolnav, despre cum ne-a sensibilizat și ne-a unit. Cum ne-am plâns o țară întreagă copiii, fie că erau sau nu ai noștri, cum ne-am rugat împreună pentru cei pierduți, cei suferinzi, familiile lor. Cred că n-am să uit niciodată sentimentul ăla de fraternitate care ne-a unit pe parcursul acelor zile îngrozitoare care adăugau încă o cifră la numărul deja îngrozitor de mare al celor pierduți, tristețea coborâtă (aveam impresia atunci că pentru totdeauna) pe chipurile tuturor, revolta mocnită sau, dimpotrivă, cea furibundă a suferinzilor.
Cu puțin timp în urmă, mergând cu metroul spre casă, am dat cu ochii de chipul aproape desfigurat al unei fete ce stătea jos, pe scaun, cu mâinile adunate cuminți în poală. Purtau și ele, la rândul lor, urmele unor suferințe lungi, numai de ele înțelese. Nu știu când mi-au dat prima dată lacrimile și când au ajuns să se prelingă pe obraji, cert este că am simțit un puternic impuls de a o strânge în brațe. Mi-am dorit să-i spun că-mi pare rău, că-mi pare nespus de rău, să-i spun ceva frumos, ceva care s-o aline. N-am făcut nimic din toate astea, ci am coborât la prima stație, de teamă să nu mă vadă și să se simtă stânjenită că aș putea s-o privesc într-un fel în care n-ar vrea să fie privită.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Momentul în care am aflat că a murit bunicul meu. Pentru că nu luasem nicio clipă în calcul această posibilitate; fusese internat cu o durere de stomac, nimic foarte grav la prima părere. Prin urmare, când l-am vizitat ultima oară la spital, n-am făcut nimic special, nu i-am spus nimic din ceea ce am regretat mai târziu că nu i-am spus. N-am simțit de nicăieri apropierea morții și ne-am comportat normal, încurajându-l, firește, că totul va fi bine. În noaptea aceea, bunicul a fost transportat la un alt spital și operat de urgență. Când s-a trezit din operație, ne-au zis doctorii că a întrebat de noi. Nu eram niciunul acolo. Apoi a intrat în comă, iar noi n-am mai apucat să-l vedem treaz, lucid. S-a stins, fără să știe că ajunseserăm între timp și că-l așteptam să se trezească. N-a mai făcut-o. Am ajuns prea târziu. Ăsta este unul dintre cele mai mari regrete ale vieții mele: că bunicul s-a stins înainte să ne vadă; că nu am fost niciunul lângă el atunci când a întrebat de noi și când avea probabil cea mai mare nevoie să știe că nu e singur.
Cum am depășit momentul? Iubind-o și mai mult pe bunica, arătându-i cu orice prilej cât de mult înseamnă ea pentru mine. Înțelegând că moartea vine fără surle și trâmbițe și că nu e bine să lași nimic nespus: mai ales dragostea.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre comunism și despre Revoluție. Pentru că pe acestea le-am trăit.
Despre fiorul acela de patriotism (căci nu știu cum să-l numesc altfel) care m-a traversat pentru prima oară atunci, în decembrie ’89, văzând de la blocul în care locuiam întregul bulevard al Metalurgiei transformat într-o pătură mișcătoare de oameni. I-aș povesti despre cutremurul pe care l-a declanșat în mine înțelegerea adevăratei semnificații a cuvântului „libertate”. Despre marșul muncitorilor de la Uzinele IMGB care avea ceva triumfal în el, ceva ce nu mai văzusem niciodată. Despre regretul meu de a nu mă putea alătura străzii, întrucât fiica mea avea pe atunci 6 luni și nu aveam cu cine să o las; eram singură în casă, iar ea prea mică să o pot lua cu mine. I-aș povesti despre primele zile de libertate și despre speranța care a înflorit atunci în sufletele noastre.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Mi-aș dori foarte mult să mai pot ajunge o dată la o cabană retrasă în munți, la Fundățica, unde am petrecut într-o iarnă Crăciunul, cu toată familia alături. Din tot ce am văzut eu până acum, acela îmi pare este cel mai frumos loc în care am fost. Poate a ajutat la această amintire și faptul că în acele zile a nins ca în povești, că pereții de sticlă ai cabanei ne permiteau să ne bucurăm ochii de zăpada sclipitoare, estompând diferențele dintre înăuntru și afară, poate să fi fost și căldura șemineului, bucuria de a fi cu toți cei dragi alături într-o decor de vis.
Dar cum timpul liber este cel care-mi lipsește cel mai mult, pot spune că dacă am liniște, mă pot bucura de orice loc din țară, atâta vreme cât sunt cu omul drag.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Eu mă simt bine mereu că sunt româncă.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Mă deranjează când se generalizează spunându-se despre noi că suntem un popor de hoți, de incapabili. Avem foarte mulți oameni valoroși în această țară și mă deranjează faptul că ei nu fac parte din elita care ar trebui să ne reprezinte aici sau în afară. Mă deranjează că binele poporului este ultimul lucru care îi interesează pe cei care ne conduc. Mă deranjează inerția acestui popor care se lasă călcat în picioare. Mă deranjează că nu ne prețuim valorile, țara.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Nu. Nu m-am gândit niciodată să plec. Niciodată. N-aș putea să fac asta. Și nici nu vreau. De obicei, pleci undeva ca să-ți fie mai bine, iar mie nu mi-ar fi, pentru că mi-ar lipsi totul. Mă atașez de oameni, de locuri, de amintirile pe care mi le evocă un anumit context, sunt genul ăla de om pentru care e important să se simtă „acasă”, iar în altă parte n-ar fi.
Trăiesc în România pentru că aici m-am născut și aici mi-am construit un rost. Aici sunt oamenii pe care-i iubesc, și chiar dacă n-ar mai fi aici, tot n-aș pleca cu ei. I-aș vizita, dar m-aș întoarce.
Trăiesc în România pentru că dacă aș pleca, ar însemna că ei ar învinge. Cu fiecare om care pleacă, România pierde, iar eu nu vreau să contribui la asta, chiar dacă am o existență infimă.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Timp de 19 ani la rând, 1 Decembrie a însemnat ziua României, dar și ziua ProTV, așa că această zi mă găsea întotdeauna la serviciu. O vreme mi-am dorit să fiu un simplu telespectator și să pot vedea și eu de acasă programele speciale pregătite de colegii din ProTV. Acum îmi pot satisface această dorință, însă prioritatea mea este aceea de a mă bucura de faptul că sunt liberă. Fie că aleg să plec din București, să merg la o fasole cu ciolan la sora mea la curte, să lenevesc în vârful patului cu o carte în mână sau să mă uit la televizor.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ten + nineteen =