„The Post” – „Secretele Pentagonului”, primul film care îi aduce în platou pe Steven Spielberg, Merryl Streep și Tom Hanks, e un elogiu adus adevărului intrat la tipar. Și, prin extensie, unei bresle a cărei reputație e pe cale de dispariție în era „Fake News”.
Spre deosebire de „Spotlight”, care a luat Premiul Oscar pentru filmul anului 2015, această producție hollywoodiană s-a mulțumit doar cu o nominalizare la categoria cel mai bun film în 2018. Dar noul film despre jurnalism și-a îndeplinit misiunea, aceea de a reitera în fața opiniei publice cât e de important să spui adevărul până la capăt, cu orice risc. Că Steven Spielberg, om al timpurilor sale, profită de ocazie pentru a sublinia apăsat germenii feminismului din acea perioadă, în contextul dezbaterilor de azi, e, desigur, o altă discuție.
Din capul locului, se cuvine menționat că „The Post – Secretele Pentagonului” se bazează pe oameni și fapte reale: „The New York Times” a început publicarea extraselor din dosarele Pentagonului în 1971, datorită fostului lucrător în Departamentul de Stat, Daniel Ellsberg, care i le-a dat lui Neil Sheehan, reporter special acreditat la Casa Albă, iar acesta le-a publicat în „NYT”, precum și lui Ben Bagdikian, editor la „The Wasington Post”; Curtea Supremă din SUA a judecat cauza The New York Times Co versus Statele Unite al Americii. A existat și Abe Rosenthal, șeful de la „The New York Times” în 1971 (fiul său, Andrew Rosenthal, a fost editorul paginii de Opinii până acum doi ani). Asta nu se pomenește în film, dar e interesant de știut: Rosenthal Sr. avea o regulă de aur în presă, pe care a enunțat-o când un reporter a vrut să participe în calitate de cetățean la un marș despre care trebuia să scrie: „Poți să faci dragoste cu un elefant dacă ții morțiș, dar nu ai voie să și publici acest circ”.
Ce s-a schimbat de atunci? „NYT” va fi deținut mereu de cineva cu numele de familie Sulzberger, în schimb „The Post” a fost cumpărat de Jeff Bezos. Iar la Casa Albă, președintele Nixon nu-i mai spune consilierului său Henry Kissinger, referindu-se la un ziarist, „hai să-l băgăm pe nenorocit în pușcărie”. Azi președinte e Donald Trump, care nu mai are nevoie de consilieri, dă singur mesaje pe Twitter, acuzând presa de „Fake News”.
Mai sunt posibile asemenea lovituri de presă în perioada digitală? Ba bine că nu – amintiți-vă de recentul scandal „Panama Papers”. Cu mențiunea că azi nu mai ajunge o după-amiază în care ziariștii de la „Washington Post” să încerce să deslușească adevărul în câteva zeci de kilograme de dosare: la „Panama Papers” au lucrat o sută de jurnaliști de investigație, care au verificat autenticitatea a 2,6 terabiți de date, în 25 de limbi.

Presa cotidiană. Începuturile mele

În final, vă recomand să mergeți la un thriller excelent condus de Steven Spielberg, cu niște actori minunați și o muzică semnată John Williams. Și îmi permit o confesiune: filmul mi-a reamintit de modul în care am intrat în presă. „The Post” readuce la viață culisele unei ocupații care se manifestă la fel peste tot în lume, iar acum 28 de ani, când am intrat în această lume mirifică, atât de puțin apreciată azi, atmosfera nu era cu nimic diferită de cele văzute în film.
Era, așa cum aveam să scriu, așa: „Pe când ziarul costa mai puțin decât o pâine și hrănea sute de mii de cumpărători, pe când era răsfoit și nu naviga nimeni cu mouse-ul sau cu degetul pe o tabletă, am poposit și eu în presă. Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât mașinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngăduitoare care îți băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate și care au fost printre primele supuse extincției din vremurile noi, alături de harnicele curiere și de răbdătoarele centraliste. Pe atunci, scrumierele erau înăuntru și nu afară, iar titlurile erau titluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl știam pe de rost). Birourile erau birouri și nu „borcane“ sau niște măsuțe așezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fișet, documentarea intra în agende și nu pe USB-uri, colile de indigo țineau loc de fotocopiator, zincurile țineau loc de poze, iar „albitura“ (niște pene metalice subțirele) era pe post de „line spacing“
Când adevărul intra la tipar, n-am lucrat la „The Post”. Dar emoția, îndărătnicia, dăruirea și perfecționismul întâlnite în presă mă fac să cred că e ca și cum aș fi lucrat acolo.

Foto: OutNow.ch

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 − 7 =