„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Șerban Puiu e regizor, conferențiar universitar doctor (predă Arta Actorului la UNATC), director artistic la Teatrul Elisabeta. E prietenul meu din liceu. Și mi-a încredințat un text excepțional. Nu vă lăsați înșelați de farmecul cu care Șerban povestește o poznă adevărată, de pomină – e forma abilă în care omul de teatru a ales să camufleze o bucată literară pe cinste într-un răspuns la acest interviu.

Șerban, zău că aș fi vrut să nu recunosc asta vreodată, dar ești o sursă majoră și inepuizabilă de inspirație. Te-am iertat că mi le-ai suflat pe Renata și pe Mirela. A, n-am apucat să-ți spun, îmi place și de Alexandra de când am cunoscut-o.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
L-aș ruga să nu mă judece după prima impresie, care de obicei este cea a unui individ afurisit, distant și critic. Dacă reușește să supraviețuiască primelor coliziuni, descoperă că sunt o ființă suportabilă, uneori chiar amuzantă.

Care este cea mai apropiată persoană de tine?
Privind din perspectiva răspunsului de mai sus, este vorba de o ființă cu vocația martiriului. Alexandra Velniciuc.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Tata, pentru că s-a căznit să mă-nvețe să am suflet bun.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Celor pe care, la rândul meu, mă căznesc să îi învăț ce m-a învățat tata pe mine.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de pe acum, pe care să îl povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Multe i se întâmplă omului, și dornic este să le povestească posterității, dar precum cele de când eram adolescent și teribileam, chiulind de la ore cu barca în Cișmigiu, parcă niciuna nu e. Toropiți de zăduful sfârșitului de iunie, dar mai cu seamă năuciți de splendoarea picioarelor lu’ Iana Mirela, care nu catadicsea să ne arunce măcar o privire din ochii ei de levănțică, eu și bunul meu prieten Horia fugeam de la școală spre o bine-meritată escapadă cu barca pe lacul Cișmigiu. Ca adolescent, Horia era urâțel, dar inacceptabil de inteligent și cult pentru vârsta lui. Eu, invers. Eram fericiți. Abia astăzi realizez cât de fericiți eram. Tupilați pe la umbra florilor de tei, gândeam frumos și vorbeam prostii. Mie îmi plăcea să vâslesc, așa că ne-am zvârlit grămadă hainele la proră, în spatele amicului care, scutit de caznele efortului fizic, era liber să se absoarbă în peisajul de romanță, cu lac, nuferi, sălcii și podețe, pentru că el era geniul clasei în materie de română și engleză, iar eu, așa cum v-am mai zis, invers. Și tocmai că totul în creierașul meu de adolescent tembel era pe dos, zăresc cum haina lui Horia se-ndoise cu gulerul în afara bărcii, oferindu-și deschizătura vâslei mele. Străfulgerat de frisonul unui gând temerar, scot vâsla din apă, o vâr în golul hainei, o sucesc, făcând astfel un șomoiog, pe care îl scufund în lac. Monstruozitatea gestului meu era amplificată de figura disperată a lui Horia, care privea consternat spre bulbucii care se ridicau înspre suprafață din străfundul sepulcral al lacului Cișmigiu, unde haina lui se îmbiba de mâl, alge putrede și miasmele excrementelor de ciori și alte păsăroaie sezoniere. Bietul băiat nu a mai apucat să îngaime decât, „stiloul lu’ tata, băi!”, după care figura i-a încremenit într-o grimasă de mumie egipteană. Spre a-și consuma fericit plăcerea de a scrie comentarii savante la literatura română, omul îi șparlise lui taică-său un pix Parker pe care și l-a adăpostit cu grijă în buzunarul de la pieptul hainei. Imaginați-vă ce însemna un Parker cu extremități aurite în anul 1986!!! Până și un bou ca mine a realizat dimensiunea idioțeniei tocmai făptuite. Am început să ridic încet vâsla. În cele din urmă, haina a apărut, obosită de reziduurile subacvatice care se scurgeau cleios din ea. Ca să înalț un ultim drapel prostiei, împins de nu știu ce impuls, am ridicat vâsla în poziție verticală, amândoi privind la zdreanța care se întindea vâscos și docil de-a lungul catargului improvizat, în poziția pe care îmi imaginam că o va avea Horia diseară, când va trebui să îi explice lui taică-său unde e stiloul Parker, cu extremități aurite, sau, de ce nu, poziția mea, când tata mă va întreba de ce datorează el familiei Ghibuțiu valoarea a două salarii medii pe economie la nivelul anului 1986. Și-a luat repede haina și în balansul smucit al bărcii, îi pipăia buzunarul interior cu gesturi de femeie rănită. „Băi, nu e!!!” Eram dispus să sar în lac, când aud: „Stai așa!!!” Și scoate o chestie pe care cu o mângâiere îngrijorată o eliberează din strânsoarea mâliturii. Din palma tremurândă a micului meu literat, ne privea tâmp o ustensilă de zgâriat hârtia ieftină, și fără nicio urmă de auriu pe margini. Nedumerit, Horia mai scoate din buzunarul interior un măldăruț de fițuicuțe, pe care firește că nu le recunoaște, pentru că erau făcute de mine cu atâta trudă, și strecurate deștept în locul de la inimă, spre o dibace utilizare. Grăbit să fac o glumă proastă, din nebăgare de seamă, dădusem pradă smârcului din Cișmigiu propria mea haină.

Snoava cu Horică m-a urmărit necontenit, și tâlcul ei mi-a amprentat destinul pentru totdeauna. De câte ori urzesc planuri răutăcioase împotriva cuiva, mi se-ntorc împotrivă. Și acum am astfel de porniri față de semenii mei, dar nu am știința și perseverența de a le duce până la capăt. Ca să faci răul temeinic, îți trebuie mult talent și determinare. Eu, păcătosul, sunt mistuit doar de pornire. Dar realizarea este jalnică. Alexandra îmi spune, „vezi că iar o să pățești ca-n snoava cu haina lui Horică!” iar alteori îmi zice, „dacă tot nu te poți abține, măcar nu-ți lua haina cu tine.” Și dacă nu o ascult, tiparul mitic actualizat în adolescență se repetă, făcându-mă să fiu caraghios. Cred că mă las… și mă țin de comedie, că asta îmi iese mai bine.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Lumea este concepută în așa fel încât niciodată nu se prăbușește și cu atât mai puțin pe noi. Pentru că ne simțim prea importanți, avem doar impresia că ditamai lumea s-ar putea prăbuși. Vorba aceea, că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce, este foarte înțeleaptă. Singura care se poate prăbuși este lumea noastră mentală. Pentru că suntem extrem de superficiali și considerăm că totul ni se cuvine, la cea mai neînsemnată discordanță între dorințele noastre și realitate, ne prăbușim. În ciuda invențiilor și reformelor de tot felul, stresul este ucigașul fără simbrie care corodează din interior Babelul pe care ni l-am făurit spre a ajunge la stele. Suntem înconjurați de „lumi prăbușite” și de psihologi mai mult sau mai puțin profesioniști gata să-ți dea rețeta ideală de cum poți depăși prăbușirea. Ăsta e și motivul pentru care nu mă dau în vânt după mare parte din civilizația contemporană; se preocupă prea mult cu „prăbușiți” și prăbușirile lor, încercând să dea soluții reale unor fantasme. Anti-eroul post-modern mă plictisește peste măsură. Eu sunt prăbușirea lumii peste mine, deci pe mine trebuie să mă depășesc. Dacă nu reușesc să fac asta, îndur. Ce îndur? Prăbușirea.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre perioada domniei lui Ștefan cel Mare. Pentru că, analizând faptele mărețe ale acestui conducător luminat, bun administrator și genial strateg, poți trage concluzii pertinente despre nefericita influență pe care poziția noastră geografică a avut-o asupra destinului nostru istoric. Condamnați ca pe veci să fim teritoriu tampon între imperii. Fiecare imperiu vrea să aibă asupra țării-tampon doar atâta influență cât respectiva țară să nu cadă sub stăpânirea celorlalți, dar niciodată nu investește serios în colonia de la periferie, pe care este posibil s-o piardă. O înarmezi doar atât cât să fie dependentă de ajutorul tău, și îți gândești strategia încât războiul greu să fie pe teritoriul ei, nu la tine acasă. Ai grijă să-i desenezi independența ca dependență de tine și nu față de celălalt. Economia și influența le împarți în procente cu celelalte imperii limitrofe având grijă, dacă se poate, să ai tu procentul cel mai mare. De ce Ștefan cel Mare? Pentru că el a încercat să fie cu adevărat puternic și independent. Ce s-a întâmplat? Când biruia în sud era atacat din nord. Când stăvilea invazia din nord, era luat din vest, apoi împresurat din est. Învățăturile sunt multiple. Multe se acceptă țării de la periferie, dar nu independența. Cei mari te vor tot timpul slab și dependent. Oricât ai fi de inspirat și avântat în lupta ta, cei mari te vor trăda. Românul de rând, cel care a luptat în toate bătăliile, sacrificându-și viața, familia și avutul, a înțeles că oricât de viteaz ar fi și oricâte victorii ar avea, la sfârșit situația va fi exact aceeași, pentru el, familia și țara lui. Poate fi aceasta explicația tainică pentru care românii nu se vor conduși de lideri competenți și curajoși, preferându-l de șef pe hoțul, prostul sau bețivul satului? Ștefan a fost Mare, dar la sfârșitul domniei lui, răzeșul de rând nu a contabilizat decât numărul fiilor pierduți, al caselor ruinate și al pământului pustiit… și câteva mănăstiri minunate.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana dragă?
La mănăstirile din Bucovina. Nu numai ca să fiu consecvent cu răspunsul anterior, ci pentru că eu și Alexandra avem o puternică descendență bucovineană (străbunicul meu era văr cu Visarion Puiu, Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei de Nord).

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român și ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
În fiecare moment mă simt simultan bine și stânjenit de condiția mea de român. Este vorba probabil de starea pe care Blaga o cuprinde în conceptul spațiului mioritic. Acea legănare a destinului pe orizontul ondulatoriu deal-vale.

De ce trăiești în România? Ți-ai pus vreodată problema să pleci?
Trăiesc în România pentru că aici a vrut Dumnezeu să trăiesc. Nu plec din țara mea pentru că ea m-a născut, m-a crescut și m-a educat și mi s-ar părea profund imoral ca la momentul când trebuie să întorc darul, eu să o părăsesc pentru o mamă adoptivă, care oricât de bogată ar fi, tot mamă vitregă s-ar numi. Cu cât este mai rău în țara ta, datoria ta de român este cu atât mai mare să stai aici și să îndrepți lucrurile, alături de semenii tăi români.

Ce faci de 1 Decembrie de obicei?
Nu fac parte dintre cei care celebrează că sunt români doar la parada de 1 Decembrie. Fiecare zi în care fac ceva bun pentru țară este 1 Decembrie. Când repet pentru realizarea unui spectacol care să-mi bucure semenii, e 1 Decembrie. Când intru la curs încercând, din postura de profesor, să dau țării un om mai bun, este 1 Decembrie. Când sufăr privind ce nulități acceptăm să ne conducă, este 1 Decembrie. Când țin cu România în orice competiție sportivă, este 1 Decembrie. Când mă interesez ce treabă am de făcut înainte să întreb cât am de câștigat, este 1 Decembrie. Când vreau să știu în primul rând ce obligații am și abia la urmă ce drepturi, e 1 Decembrie.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

nine − six =