Încercăm un joc, așa cum sunt cele în vogă acum, pe Facebook? Ce sunet vi se pare că reprezintă România? Născut și crescut la oraș, mi-am dorit de când mă știu să aud dimineața un „cucurigu” viguros ori un tril de ciocârlie, sunete caracteristice acestor meleaguri. În schimb, am avut și am în continuare parte de alt fundal sonor.

Cu ani în urmă, aflat prima dată în oraşul pe care n-aveam să-l trădez în favoarea altei pasiuni mai mistuitoare față de vreo metropolă, am descoperit Casa Muzicii. În ultramodernul muzeu al sunetului din Viena, puteai să-ţi vâri capul în nişte pâlnii şi să asculţi planeta: gânguritul porumbeilor veneţieni din Piaţa San Marco, zgomotul valului spart în peninsula mexicană Yucatan… Dar ce sunet contemporan putea reprezenta România?

M-aş fi mândrit să pot răspunde cu fâlfâitul unei colonii de cormorani din Deltă. Cu boncăluitul cerbilor din grădina Carpaților, cu o toacă sau cu sirena unei nave pe Dunăre… orice să fi fost, dar mie tot duduitul picamărului mi-a răsunat în urechi.

Picamărul care scoate sunetul reprezentativ pentru România și ciuruieşte orice intersecţie peticită de cârpaci nu produce doar unul dintre cele mai frecvente zgomote care ne zgârie auzul (vine din urmă bătătorul de covoare, mânuit între trei şi cinci după-amiaza), ci e şi un simbol al cotropirii spaţiului autohton de către români.

Dacă e adevărat ce am învăţat – acum aproape o veşnicie, pe când trăiam fără Facebook, ori poate cu două veşnicii în urmă, când bâjbâiam, de neconceput azi, fără Google -, suntem paşnici, ospitalieri, harnici şi n-am invadat pe nimeni. Totuşi, pe forumurile publicaţiilor istorice, când tema o constituie cotropirile româneşti, reiese că am mai fi năpădit niscaiva teritorii, ba pe la sud, ba pe la nord-vest. Mai nou, sunt în vogă invaziile doar cu buletinul de prin ţări cumsecade, de la Spania la Italia, unde am îmbogăţit soclurile statuilor cu genialitatea noastră perenă (Gicu+Mari=love).

Greu de acceptat însă e faptul că ne cotropim pe noi înşine. Ar fi burlesc, precum scena în care Charlot lua de unul singur prizonieri fălindu-se că i-a înconjurat, dacă n-ar fi trist. Fie că e parc, alee de bloc, plajă, mal de râu, cărăruie de munte sau mijloc de transport în comun, toate cad pradă stăpânirii noastre în mod abuziv și brutal.

Cotropitorii României suntem noi și ne comportăm cu noi ca și cu niște dușmani: otrăvim propriile noastre fântâni și ne pârjolim singuri ogoarele. Toate astea, pe fundalul sonor al picamărului, pe care îl îndrăgim pentru că e de-al nostru: mai degrabă strică decât repară.

Dincolo de faptul că scoate un sunet pur românesc, picamărul poate sluji însă la împlinirea unui deziderat național, care începe așa: „Deșteaptă-teee româneee…”. Doar că nici măcar o stagiune întreagă de concerte la picamăr nu-i sigur că ne-ar deștepta.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 20 =