„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Om al cetății, dar și al țării pe care a părăsit-o pentru a se întoarce și a rămâne, Carmen Nistor e un înzestrat artist vizual. A lăsat baltă corporația și și-a urmat vocația, o poveste destul de comună a zilelor noastre. Dar dacă trăiești această experiență, din comună devine extraordinară.
Probabil că i-ați văzut una din opere în Stația de metrou de la Romană, alta, locomotiva pictată, făcând furori în toată țara. Îi admir moștenirea pe care o cinstește (e nepoata ultimului mare legător de artă), lucrările (e o caligrafă neîntrecută), tăria de caracter. Și suntem și prieteni.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că sunt artist și că asta înseamnă că sunt o persoană mult mai sensibilă decât par la prima vedere. Că socializez ușor, dar că de fiecare dată când o fac îmi înving de fapt timiditatea. Că îmi place foarte mult să caut, să creez și să împărtășesc frumosul, dar că știu că unde e lumină e și întuneric. Că sunt o persoană loială, că îmi place să cred despre mine că am curaj (probabil chiar am 🙂 ), că visez cu ochii deschiși de când mă știu și uneori, dacă nu mai mereu, vreau să aduc viziunea în realitate. Că îmi plac cărțile, instrumentele de scris, animalele – mai ales pisicile, am trei. Că iubesc pasional.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Gândurile și trăirile îmi sunt populate cel mai des de Muza mea. Chiar dacă știe sau nu, împărțim în universul meu interior multe scene de viață trăite sau doar imaginate. Și am convingerea că mă aude și atunci când vorbesc fără cuvinte. De fapt știu asta. Că și eu o aud.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Familia. Tata mi-a ținut vie curiozitatea de a afla lucruri noi, de a chestiona, de a căuta. Încă mă mai provoacă uneori. Bunicul, fără să știe, prin felul în care și-a văzut de treaba lui. Am învățat o meserie, cea de legător de cărți, doar fiind în preajma lui. Mama, pentru că e un exemplu de reziliență și perseverență. Bunica, pentru generozitatea ei nediscriminatorie.
Cred că eu mi-am făcut un mare bine mie, având curajul să îmi urmez vocația, deși ceva mai târziu. Am mai liniștit un zbucium interior care ținea de ratarea de a nu încerca măcar. L-am inlocuit cu altul, de fapt, acela de a fi artist, dar e pe pozitiv acum, și ține de creație, de proiecte. Dacă am mai făcut un bine și altcuiva, habar nu am. Și cred că e mai bine să rămână așa.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș spune despre cum am ajuns să pictez o locomotivă care aleargă prin țară, pornind de la un vis nebunesc și nimic altceva. De fapt, ar fi o poveste despre pasiune, curaj și enorm de multă perseverență și rezistență la descurajare, și despre oameni cu care rezonezi chiar și la idei aparent imposibile. Iar săpând mai adânc, ar fi despre o poveste de iubire care mi-a alimentat imaginația și m-a încurajat să cred că pot.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Sfârșitul lui 2017. Eram în altă țară. Și realmente totul se prăbușise. Am fost în cea mai adâncă groapă a descurajării, în cel mai însingurat loc, în cea mai plină de deznădejde perioadă. În afara unui cont plin, simțeam că nu mai am nimic. Am luat o hotărâre de care îmi era extrem de frică. Mi-am făcut curaj, bagajele și am venit acasă.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre zilele acestea, în care pare că ne-am trezit, dar nu destul, în care se simte o undă de renaștere a unui spirit civic, a ideii că realmente „în unire stă puterea”, și în perseverență și curaj găsim resursele de a merge mai departe. Mi se pare cea mai vie perioadă dintre cele pe care le-am trăit eu.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În orice loc semi-sălbatic, imperfect, cu cât mai multe rămășițe tradiționale, cu acces la natură și cu liniște. Și să fie și verdeață și o apă undeva aproape.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
În ultimii ani în care am trăit și lucrat în afara țării. Și după ce m-am întors.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
A fost demult, poate prin anii 2000, când călătoream, și parcă vedeam eticheta lipită de frunte.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc în România pentru că de aici îmi extrag seva, inspirația, aici am rădăcinile, familia, prietenii, strămoșii îngropați. Pentru că îmi place să trăiesc în limba română. Pentru că poate abia acum încep să o înțeleg, sau măcar să o accept și iubesc așa cum este.
Nu doar că m-am gândit să plec din țară, ci am și plecat. Privind cu furie în urmă. Și a fost bine că am făcut asta. Că așa am înțeles de unde pornisem și ce pierdusem. Și m-a durut mult depărtarea. După doi ani trăiți în trei țări, am vrut acasă. Mă bucur mult că am ales să mă întorc. Pentru mine, acasă e cel mai bine.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De obicei mă bucur de o zi liberă. Citesc sau ies la plimbare, îmi plac zilele libere când Bucureștiul e gol. Dacă am unde să urmăresc transmisiunea live cu defilarea, o fac. Anul trecut, când încă trăiam în Germania, am stat cu ochii lipiți de monitor să văd cum e acasă. Am plâns ore în șir. Dar deja știam că mă întorc de tot peste două săptămâni.

 – Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

nine − 7 =