Vineri dimineață, la târgul Gaudeamus, acest Crăciun avant la lettre al iubitorilor de carte, va avea loc o prezentare a volumelor publicate anul acesta de către Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Fundația Academia Civică. La discuția de pe 20 noiembrie, ora 11.30, din sala Cupola a Târgului de Carte Gaudeamus, vor participa Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Andreea Cârstea, Andrea Dobeș, Ion Andrei Gherasim, Silviu B. Moldovan, Teodora Stanciu, Traian Călin Uba, Mihaela Udrescu. Printre titlurile prezentate cu această ocazie se va afla și „Alianța Civică – privire după 25 de ani”, la care am avut deosebita onoare de a fi invitat să contribui cu câteva rânduri. Le-am scris cu emoție pentru cartea Alianței Civice și vi le încredințez în cele ce urmează, cu convingerea că sfertul de veac care a trecut nu mi-a alterat dorința de a lua parte activ la viața cetății ori de câte ori e nevoie.
Prima alternativă la perimata opinie publică
Înființarea Alianței Civice în 1990 a fost, pentru societatea civilă română – în linii mari bine intenționată, dar confuză și lipsită de coeziune – mai mult decât benefică. Dincolo de un prim semnal, puternic, al coagulării unor minți strălucite împotriva răului recurent din România, Alianța promitea să unească, iar nu să demoleze – o schimbare spectaculoasă de paradigmă chiar pentru simpatizanții valorilor democratice, care se deosebeau fundamental de cei ce refuzau schimbarea, dar le și semănau izbitor, gândind tot în termeni maniheiști: ai noștri, ai lor.
Pentru mine, ca tânăr jurnalist care nu se sfia, într-o perioadă romantică a presei, să-și afișeze convingerile politice (fusesem „golan” de Piața Universității, votasem cu Ion Rațiu și, prima și ultima dată, cu PNL-ul pe 20 mai…), apariția Alianței Civice a fost, pentru început, o tabără în care mi-aș fi instalat cortul fără ezitare. Alianța grupa oameni pe care îi respectam și consfințea, în premieră, fondarea unei alternative sănătoase la perimata și golita de semantică opinie publică. Poate sună candid, dar în acea perioadă era realmente o bucurie să îi poți găsi, nu ușor și nici imediat, pe cei cu care împărtășeai același set de valori. Cu îngăduința de azi, aș zice că poate și din cauza așteptărilor prea mari, și din pricina elanului prodemocratic încă destul de heirupistic, Alianța nu a rezistat în forma ei ideală, așa cum pare orice proiect pe hârtie.
În schimb, spiritul primordial al acelei asocieri a supraviețuit până azi grație Fundației Academiei Civice, înfiiințată ulterior și având-o drept numitor comun pe neobosita militantă civică Ana Blandiana. Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței din Sighetu Marmației e nu doar acea pildă de zidire, de care era atâta nevoie într-o Românie în tranziție, ci și un muzeu de o modernitate și de un europenism la care aspiram, poate fără s-o conștientizăm pe de-a întregul, încă din 1990. Memorialul e un triumf al binelui. Un bine cu care mă voi alia civic cât mă vor ține puterile.
