„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Cătălin Ștefănescu e printre cei mai faini oameni pe care îi cunosc. Profit de faptul că, printre altele, valorosul dramaturg se uită pe Facebook o dată marți și o dată toamna ca să declar răspicat că asemenea întruchipări ale măsurii, ale culturii, ale inteligenței par prea bune ca să fie adevărate. De aia, când dau mâna cu Cătălin, mă gândesc că de fapt verific dacă e aievea.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Cred că i-aș spune că n-a pierdut nimic. E atâta lume fascinantă și mult mai interesantă pe planeta asta. Dar, dacă m-ar încerca vreo formă de stimă de sine mai musculoasă, ca să nu zic trufie, n-aș formula niciun „disclaimer”, nicio precizare. Las la mâna lui/ei descoperirea asta, oricum va fi fiind ea. Cum ar fi să-i zic:„Fii atent/atentă, că sunt un tip ok?!”. Tu, Horia, cum ai reacționa dacă cineva ți-ar spune așa ceva?

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Păi, sunt câteva persoane de felul ăsta. Cu diferite feluri de „cea mai apropiată”. În mod firesc, e partenerul cu care conviețuiești. Dar există și alți oameni care completează ideea de apropiere. Oameni la care țin enorm. Poți fi extrem de apropiat de cineva care e la mare distanță și cu care nu comunici toată ziua.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Un om care nu mai e printre noi. Cineva care și-a făcut un proiect de viață din a încerca să mă educe, să mă învețe de toate.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Habar n-am. Nu mă gândesc la așa ceva în felul ăsta. Pentru că eu pot formula un nume de om care mi-a făcut cel mai mare bine, datorită faptului că am resimțit din plin binele ăsta. El, cel care mi-a făcut binele, nu cred că se gândea în primul rînd la dimensiunea binelui pe care îl face, ci la ceea ce avea de făcut în mod concret. Dacă stai să măsori și să ierarhizezi dimensiunea faptelor bune pe care le-ai făcut, cred că aduci un deserviciu propriei dorințe de a face bine. Un bine care poate părea minuscul pentru tine poate însemna ceva enorm pentru altcineva. Hai, că am luat-o razna cu despicarea firului! Scurt și cuprinzător: știu cu precizie cine mi-a făcut cel mai mare bine, habar n-am cui i l-am făcut, la rândul meu, dacă l-oi fi făcut.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
N-o să am nepoți direcți, ca bunic, cum s-ar zice. Dar le-aș spune nepoților din cercul mai larg, așa cum aș povesti oricui, tot felul de prostii, tot felul de chestii, cu condiția să nu-i plictisesc crunt și să nu-i tâmpesc de cap. Aleg acum ceva precis, de dragul jocului. Le-aș povesti despre orele de muzică de la școală, despre cei doi profesori fabuloși de muzică pe care i-am avut, despre ce stări reușeau oamenii ăia să creeze. Și aș face asta cu speranța că oricine ar auzi poveștile astea ar descoperi măcar un pic din ceea ce poate să însemne muzica.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
E momentul în care s-a stins omul care mi-a făcut cel mai mare bine. Ce-am simțit?! Că s-a prăbușit o lume și că am rămas, într-un fel, singur. Dacă o fi vorba despre o depășire, am făcut asta înțelegând că trebuie să-i dau socoteală pentru ceea ce fac, chiar dacă el nu mai e aici. Și că trebuie să duc mai departe ce mi-a lăsat el.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?

Despre Decembrie 1989. Pentru că e, dincolo de orice amănunte, un moment esențial în istoria noastră. L-am trăit în lumea unui oraș mic din România. Îl pot povesti ca pe o experiență directă. Evident, pot povesti și despre altele, dar fără să fi fost acolo. Din nefericire, nu l-am cunoscut pe Dimitrie Cantemir. Decembrie 1989 e un univers de emoții pe care, acum, îl pot relata limpede.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sunt atâtea locuri… Aș putea enumera până mâine locuri din Transilvania, din Moldova și Bucovina, din Muntenia și Dobrogea, sau din Banat. Aleg, tot de dragul jocului. La Chișinău. Toamna. Și pe drumul dintre Chișinău și Orheiul Vechi.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Ori de cîte ori văd o dovadă de demnitate și de aspirație spre statutul de cetățean civilizat al acestor timpuri.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Ori de câte ori mă simt batjocorit de cei care mă reprezintă în gestionarea treburilor acestui stat.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
În fiecare zi aș pleca. Uneori, seara, mai desfac câte o bocceluță, cu speranța că se mai poate face ceva. Știu că mulți au sentimentul ăsta. Și nu e unul rău. Poate arăta ca un fund în două luntri, dar nu e așa. Privit mai atent – sentimentul, nu fundul! – e o formă frumoasă de atașament și de patriotism. Pentru că cred, în modul cel mai onest, că spiritul critic combinat cu acțiunea concretă sunt forme superioare de patriotism. Azi vrei să pleci definitiv din țara asta, mâine iei drumul unei cauze precise, al unui proiect care face lucrurile mai bune aici, și faci tot ce-ți stă în putință, chiar și pentru oameni cu care nu ești deloc de aceeași convingere. Ăsta mi se pare un lucru de mare frumusețe, civilizație și demnitate.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu fac nimic deosebit. Dar nu sunt nici dintre cei care spun că-i lasă complet indiferenți ziua asta. Uneori, la Cluj, de 1 Decembrie, mă văd cu prieteni foarte dragi și facem, vreme de ore întregi, ceea ce facem, altminteri, și în alte zile. Bem un pahar și dezbatem înflăcărat istoria și credințele acestei părți de lume. Uneori, cred că suntem complet ridicoli, dar e foarte frumos să joci în spectacolul ăsta care are forme diferite de la o reprezentație la alta. De la distanță, putem părea niște rătăciți care bat apa-n piuă cu aceleași subiecte, de ani în șir. Odată ce te apropii, poți să vezi, și cu o oarecare candoare, că e un spectacol al prieteniei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 × one =