GUEST POST: „Ce caută un literat în presă?” – un comentariu de Iuliana Alexa, redactor-șef la „Psychologies”.

Iuliana Alexa
Iuliana Alexa

M-a rugat Horia să îi spun ce caută un literat în presă. Pentru că azi (ieri, însă abia azi am apucat să public articolul – nota mea, HG) e ziua lui, nu-l pot refuza. Și dacă nu-l pot refuza, trebuie să mă gândesc puțin la treaba asta. O iau la vale, pe firul „CV-culturii“ și ajung la momentul când citeam teorie literară. Erau anii adolescenței, când faci ce vrei dar nu știi ce faci. Sau știi ce faci, dar nu faci ce vrei. Ambele-s valabile și se poate dezvolta o narațiune din fiecare colț.

Deci eu citeam Lotman și Barthes și Genette. Mi se părea foarte cool. Aveam certitudini textualiste, nu existențiale. Viața e un text și gata. Ce spui aia ești. Chiar și fonetica te poate duce undeva. Într-o pereche de consoane omorganice, între care una e surdă și cealaltă sonoră, simpatizam cu cele surde. Mereu am fost miloasă, am de la mama trăsătura asta. Prea multă empatie duce la depresie însă.

La Litere era mai bine decât e azi. Adică mai dădeai peste unul sau altul care citea. Azi, din câte aflu de la C., fostul meu coleg ajuns conferențiar la Antropologie, cei care citesc sunt plictisiții veniți să facă a doua facultate, cei care au deja o carieră în IT și vor să fie mai umaniști, să iasă puțin în lume. Pe vremea mea nu se citeau abstracțiuni, ci romane (bleah) dar se citea, totuși. Chestii grele. O colegă de generație a făcut din cititul și traducerea textelor slavone o carieră, un doctorat. Stă la mănăstiri vara și deslușește ce au mai spus Macarie, Eftimie și Azarie. Mi se pare o alegere de viață demnă de un film. Un film în care nu se întâmplă nimic. Nimic uman. Probabil că e un demers de introspecție care seamănă cu rugăciune mută a inimii, ajungi să nu mai spui nimic. Și te mântuiești.

Eu detestam literatura veche și am cochetat un timp cu ideea unui doctorat în SF și alte infra-literaturi. Viitorul mă interesează, nu trecutul. Poate de aia nu m-am ținut nici de psihanaliză.

După toată această introducere pompoasă, pe care m-am străduit să o fac prolixă, ajung la subiectul lumesc al carierei mele în presă.

Am început cu o insultă. Regretatul Dan Grigorescu, mare anglist, unul din profii mei de la anii mai mari, ținea un curs de Estetica Formelor. Artă. I-am adresat o întrebare. Mi-a răspuns apăsat, privindu-mă cu ochii lui exoftalmici și răi, și mi-a spus că „dumneata întrrrrebi ca o jurrrnalistă“ (era foarte rârâit). În acel moment mi-am spus că „jurrrrnalistă“ e ceva degradant, și eu nu voi ajunge așa ceva. Jurnalismul era considerat în cercul literaților epitoma superficialității (așa și este). Am făcut deci eforturi să devin profesoară de română. Mereu mi-a plăcut să o fac pe profesoara, îmi place în continuare. Când voi fi la pensie visez să predau copiilor. Și gratis.

La vremea aceea în presă aterizau destul absolvenți de Litere, scârbiți de ideea unei cariere academice. Tot ce era academic era foarte nobil și inutil. În general lucrurile inutile au ceva nobil, înduioșător. Și cele nobile sunt, de obicei, inutile. Pare un raționament circular? Mie nu. V-am spus că realitatea e volatilă și ea se supune cuvintelor.

La fel de inutil e și azi să fii intelectual. Și o alegere păguboasă,  de parcă ai face un jurământ de sărăcie, și fără să te călugărești, deci cu nevoi lumești.

Anii 2000: era vremea ascensiunii unor ziare, reviste, aveam chiar și presă culturală! „România literară”, „Observatorul cultural”, „Aldine”, o revistă culturală al cărei titlu îmi scapă, dar care era frumos ilustrată și plină de neologisme. Ceva baroc. Printul respira la altitudine și nu se întrezărea tăvălugul internetului. Când îmi amintesc ce fierbere, ce industrie pe creștere, nu-mi vine să cred că a fost.

Anii 2000 și ceva. Cariera mea de profesoară a fost scurtă și edificatoare. Aveam salariu două milioane de lei.

Deci am intrat în presă. Cu destulă jenă, recunosc. În grupul meu de prieteni intelectuali, era un regres. Însemna să nu ai timp de citit, să nu mai fii la curent cu hermeneutica actuală și ce s-a mai glosat despre deconstructiviștii francezi, să nu mai ai unde pomeni de Baudrillard, Derrida, Michel Foucault sau Ricoeur. În noul cerc social în care m-am inserat profesional ca să-mi câștig existența, eram un fel de maimuță cu fundul roșu, o ciudățenie amuzantă, dar de care ți-e și frică. Disprețul pentru intelectuali era verbal, pe față. Ei erau specia aceea distantă, arogantă, și care există ca să te complexeze pe tine. Dar viața era incomparabil mai bună la revistă.

Am început așadar să lucrez în presa mondenă și am învățat diferența dintre mascara și rimel (deși azi nu sunt sigură că ea chiar există). Am căpătat experințe la care prietenii mei puri și duri doar visau. Am început să călătoresc pe alte continente. Mi-am dat seama că media e o formă de putere, că textul poate fi o marfă și există unii care ar da bani ca să scrii într-un fel despre o cremă. Sau alifie, mă rog. Cool. Păi să nu știu eu să scriu despre o alifie?! Pot face hermeneutica alifiei. Pot să scriu o pastișă după Păstorel Teodoreanu despre alifie! Sau Eminescu, sau Ion Barbu (preferatul meu). Din nou, o bună ocazie de joacă.

Să aplicăm tehnica narației ex-abrupto și să dăm fast forward vreo câțiva ani. Între timp a ajuns să-mi placă mult jurnalismul (deși tot superficial îmi pare). Am lucrat puțin într-o televiziune, la 3 reviste (dintre care la două redactor-șef și la a doua prestez și azi – „Psychologies”), și am scris pe destule site-uri. Nu am făcut și nu voi face radio pentru că mi se pare că am o voce dogită la microfon. Nu pot să mă ascult nici 30 de secunde.

Am trecut printr-o criză economică ce a lovit tare presa și i-a afectat calitatea. Tot ce e bun e scump. Combinată cu asaltul Internetului, care a făcut ca informația să nu mai fie o marfă, pentru că a ajuns gratuită și peste tot, presa în sensul ei tradițional e pe ducă. Jurnaliștii sunt azi o specie așa de prost plătită, că te miri de ce se mai duc studenții la învețe jurnalism. Am avut câteva seminare cu ei și am aflat: din naivitate și pentru că nimeni nu-i previne. Concluzia mea e că azi munca cu capul (cacofonia e intenționată) e cel mai prost evaluată. A devenit un soi de lux suicidar să vrei să trăiești din scris. Sigur, nu spune nimeni că lumea ți-e datoare cu ceva. Că e vreo strategie bună să vrei să trăiești din scris (de literatură sau de reportaje). Între scriitori  găsim nenumărate exemple de inși care au trăit în sărăcie lucie, genii pustii care credeau că altceva e degradant să faci. Mofturi.

Vine altceva din spate, digitalul. Dacă mă gândesc că oamenii sunt mult mai expuși la informație decât erau acum 10 ani și mai dependenți de telefoane și de ceea ce găsesc în ele, cred că media nu e o alegere prea rea. Va mai fi o pâine de mâncat aici, multă vreme. Doar că are cu totul alt gust. Cine s-a obișnuit să producă moelleux au chocolat, acum va trebui să producă pufarine. Sau pufuleți. Fast food informațional. Sigur că vor mai exista (o perioadă) cei care caută și cozonac, cei care afirmă că citesc reportaje literare. Dar nu prea mulți. Pur și simplu obișnuința de consum de informație s-a schimbat definitiv. Avem cu toții un attention span de „nevăstuică pe metadonă“ (expresie dintr-un film care îmi place de mor).

Caut de mult timp un prilej să fac mișto de un coleg de breaslă, faimos și premiat. El povestea acum câțiva ani cum a adus el în România pe Nu-ș Cine care te învață să scrii reportaje literare, noua și marea descoperire. Noua și marea descoperire datează de fapt de prin anii ‘70 când Tom Wolfe, Norman Mailer, Capote și Terry Southern făceau jurnalism literar. Dacă ar fi citit literatură americană contemporană nu se mai făcea de râs. Și aici ajung unde voiam.  Jurnaliștii, cu puține excepții, nu citesc. Jurnaliștii, colegii mei de breaslă, izvoare de mesaje pe care oamenii le citesc, le aud și le urmează comportamental, nu citesc. Repet: jurnaliștii nu citesc! Și e valabil și pentru cei din TV, și din print, și din digital, din glossy ori din sport. Cred cu tărie că jurnaliștii ar trebui să fie niște intelectuali. Nu în sensul academic de care vorbeam mai sus, nu mai interesează pe nimeni Gadamer. Dar ar trebui să rupă bibliotecile, de hârtie și digitale. Să știe tot ce e nou pe domeniul lor. Tot! Și nu cititul de romane îi face credibili… Vreau să văd articole cu bibliografie, nu păreri. Jurnalismul e azi tot mai mult o … ocupațiune, o îndeletnicire puțin obositoare, ceva făcut pentru domnișoare care nu vor stres. Iar părerismul e generalizat. Orice blogger e un influencer. 

Dar să revenim la sentimente mai bune:  noi, jurnaliștii, specie dominatoare care produce furaje informaționale, nu ne oprim din evoluție. Nișa noastră ecologică este pe cale să se lărgească. Iar eu mă simt tot mai bine, chiar dacă, ocazional, când scriu ceva aș mai trânti câte un citat din Bourdieu (dar mă abțin).

– Urmăriți și Facebook horiaghibutiu.ro.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 × one =