Ce le spunem tinerilor despre Caragiale ca să îi apropiem de acest umorist care pentru tânăra generație înseamnă, eventual, un nume de statuie sau de stradă? Sigur, putem să le transmitem ce-a scris Cioculescu, ca la Bac-ul din 2021. După cum se poate spune, trufaș, și că marele nostru scriitor nu e înțeles azi de către cei care îi montează opera – sfârșitul stagiunii a adus o premieră, „După D’ale” la Bulandra (regia Cornel Scripcaru), care a stârnit reacția „puriștilor”. Firește, aceștia știu mai bine decât oricine cum anume trebuie pusă în scenă opera dramaturgului. Doar că s-a mai tot pus. Și bine, și ca la carte. Or, oameni buni, e 2021.
La 1885, a fost contestat însuși autorul piesei despre ipocrizia din societatea românească. La 2021, a fost suficient ca autorul unei adaptări, Cornel Scripcaru, să spună că „este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără” și s-au sesizat destui apărători ai statuii să reclame că niște porumbei au lăsat urme nedemne pe pălăria dramaturgului.
Simt nevoia să apelez la scriitorul meu preferat, Mircea Cărtărescu, pentru a explica un pic contextul: „Dacă opera lui Caragiale este infernul literaturii române, „D-ale carnavalului” este Infernul operei lui Caragiale. Aici nu mai este nici o speranță. Aici Caragiale găsește și epuizează toposul fundamental al spațiului românesc, care nu mai este, în vremurile lui Carol I și de-atunci încoace, satul, ci mahalaua. Că aici era rana vie, rădăcina complexuală a societății românești, o dovedesc reacțiile publicului la reprezentare, scandalul stîrnit, cu ecouri serioase în presa epocii”. Ce vreau să spun prin acest citat – mă rog, ce pricep eu din el – este că sancționarea ipocriziei din societate nu rămâne nepedepsită, la noi și aiurea. Fix asta face Cornel Scripcaru în montarea de la Bulandra: denunță, pornind de la textul unui clasic, ipocrizia românească, asumându-și că va fi urecheat de critici.
De neiertat, în montarea „După D’ale” de la Bulandra, regizorul Cornel Scripcaru nu îl ia în serios pe Caragiale. După cum nu se ia în serios nici pe sine. Și bine face în ambele situații. Ia, în schimb, umorul în serios. Un umor cu care să ajungă și la cei tineri, pe care i-a vizat.
Mă tot uit, în ultima vreme, la desene animate (nu prea am timp decât pentru niște episoade scurte, la cafea sau înainte de culcare). În sitcomul „Big Mouth”, am descoperit personajul Jay Bilzerian, un adolescent cu o bizară atracție sexuală pentru obiecte statice – perne, ca să risipesc repede misterul. El vrea să scrie o carte, iar pentru asta citește alte cărți și când găsește, des, cuvinte pe care nu le înțelege, exclamă: „Asta nu știu ce e”. Imediat mi-a fugit gândul la un adolescent român, nici prea-prea, nici foarte-foarte – dar nu un analfabet funcțional, în tot cazul – care citește „D’ale carnavalului” și dă peste cuvinte ca alișveriș, spițer, pecete. E incult că nu le știe? Posibil, dar nu neapărat. Însă are nevoie de ele pentru a se putea exprima într-o limbă inteligibilă ceea ce gândește în 2021? Îndoi-m-aș. Sigur – atenție, urmează un truism care vă poate afecta emoțional – e bine să citești. Bunăoară, Kevin Murphy, alt adolescent, dar din sitcomul „F is for Family”, tot pe Netflix, are o trupă de rock progresiv intitulată Comitatul lui Frodo și cântă despre gnomi. Cînd Kevin o întâlnește pe Alice Goldman, o ochelaristă care îl place instantaneu pe rebel, aceasta îi dă o carte intitulată „Stăpânul inelelor”, din care puștiul află cu stupoare că există cineva care a scris mai mult și mai bine despre gnomi și alte alea, pentru că domnul Tolkien nu era doar un autor ce a inventat lumi minunate, ci și un savant al limbii.
Deci ajungi greu la tineri cu autori vechi. Nu însă și dacă izbutești să adaptezi opera acestora la contemporaneitate. Este ceea ce face Cornel Scripcaru într-un spectacol demn de Teatrul Bulandra. E o montare provocatoare, care le dă cu tifla precedentelor, și care ancorează ipocrizia în societatea modernă. E un spectacol serios, presărat cu umor – zice regizorul. Mi-aș îngădui să merg chiar un pic mai departe și să reiau ideea potrivit căreia Scripcaru face umor cu toată seriozitatea. Regizorul are o mecanică specială a umorului, pe care-l creează cu încetinitorul, la ralanti. Practic, ia modul în care textul lui Caragiale provoacă râsul și-l pune sub lupă. Iar lentila deformează. În loc să strice însă, te ajută să identifici noi surse de satiră, sarcasm, exagerare, confuzie, ambiguitate – componente ale morfologiei umorului caragialean.
Iat-o pe Mița (minunată Manuela Ciucur) într-o scenă tragicomică în care meditează pe seama îmbătrânirii și în care își ia pielea la pălmuțe, cum știm că se face de pe contul de YouTube al doamnei noastre Irina Loghin. Iată-l pe Nae Girimea (rol mănușă pentru Alex Călin), frizerul cu alură de latin lover ahtiat după trofee de breaslă, în transa epuizantă a celui care a efectuat un efort creativ demiurgic, după ce l-a tuns/ operat pe Crăcănel (Adrian Ciobanu, prinț al burlescului din teatrul nostru). Iată-l pe Iordache (Alin State, ce revelație!), calfă devenită stilist de sexualitate incertă. Iată-l pe Pampon (regal Constantin Dogioiu, actorul care execută cu maximă seriozitate scvențe de umor nebun), o brută de tip cocalar, în timp ce-i impune lui Crăcănel o relație ce amintește de Sindromul Stockholm. Iată structura spiralată, perfectă, a gagului fizic (scena în care se tot varsă carafa cu apă din cauza mâinilor tremurânde). Și iată ce efect comic ucigător au niște programe de radio pentru simplul fapt că sunt în norevegiană și în japoneză (tot Cornel Scripcaru este cel care semnează ilustrația muzicală, căreia îi conferă veleități de actant).
Cred că e bine ca în 2021 să le spunem tinerilor despre Caragiale, pe un ton serios, că are un umor beton. E bestial de ilar. Depinde doar de unde privești. Regizorul Cornel Scripcaru, întâmplător și un mare actor al celui mai bun teatru din oraș, s-a uitat la Caragiale și a făcut „După D’ale” din unghiul potrivit. Am râs tare, pe mutește.