Și ce mi-ar fi plăcut să vorbim despre spectacolul de la Teatrelli, „Să vorbesc cu tine” de Ana-Maria Bamberger, cu Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu.
Ce ne-ar fi plăcut să ne ținem de mână joi seară, după asfințit. Să trecem pe sub pasarela înverzită de la Hotel Caro, spre grădina La Hamace, unde a fost pusă în scenă piesa dramaturgului român de reputație internațională Ana-Maria Bamberger, un spectacol-lectură performativ conceput la Teatrelli de Antoaneta Cojocaru, care joacă din nou în tandem cu Daniel Pascariu.
Ne-ar fi plăcut să ne amintim cum am cunoscut-o pe Anto – la Simbio, la „Confesiunile unui artist”, din cadrul primei ediții a evenimentelor marca Laboratorul de artă. O intervievam pe Antoaneta și aveam ochi doar pentru ea și pentru tine, de parcă am fi fost doar noi trei în sală. Și-mi temperam curiozitățile jurnalistice când arcuiai o sprânceană, ca și cum ai fi știut ce urma să întreb.
Am fi vorbit despre „Oxygen”, unde i-am văzut împreună pe Antoaneta Cojocaru și pe Daniel Pascariu, și am fi râs amintindu-ne că am început textul cu descrierea „tulburătoare punere în scenă a unei găsiri și a unei contopiri”, iar tu m-ai mustrat că scriu ca un îndrăgostit.
Ce mi-ar fi plăcut să vorbim la un telefon cu fir, ca în spectacolul pe care l-am văzut într-o seară de septembrie 2020. Doar că ne-am cunoscut în 2002, nu cred să fi vorbit vreodată de pe fix pe fix. Dar cum și cât vorbeam! Cum schimbam cuvinte și emoții. Cum mă temeam că o seminotă de dezprobare din glasul tău putea să însemne că te voi pierde. Cum jubilam când îmi dădeam seama din tonul cu care răspundeai de tot ceea ce ai făcut de când nu ne văzuserăm, de tot ceea ce simțeai atunci și de tot ce avea să fie. Cum încercam să sfâșiem tăcerile noastre când, ca în „Southampton Dock” de Pink Floyd, „No-one spoke and no-one smiled/ There were to many spaces in the line”.
Și cum te jucai în timp ce așteptai telefonul meu, notând în jurnalul tău: „Astăzi am ascultat „The Promise” a lui Tracy Chapman și îmi aminteam nopțile din L. Pătrășcanu când o ascultam obsesiv pe repeat, gândindu-mă la H. Și apoi, reprimarea a tot ce am simțit. Și apoi anii în care nu mi-a mai fost dor de el. Și-acum să-l văd că fuge, de parcă ar avea tot timpul din lume. Am nevoie să-mi mut gândurile. O să încep să scriu. O să-mi fac rămășițele zilei. Ale mele. H, îmi pare atât de rău, dar eu nu mai pot să fac aceeași greșeală ca acum 11 ani. Și nu o să o fac.
Și acum, să mă joc. Dacă dai vreun semn în seara asta, voi crede că îți pasă și te poți maturiza și am ce să aștept. Acum e 22.40. Dacă nu, I’m out. Și o voi face blând de data asta. Gândurile și sentimentele mele le pot orienta către altceva. Să vedem 🙂
Ai sunat la 5 minute :)) Paranoic stuff :))).” (fragment din volumul #ÎnTimpCeTuErai, în curs de apariție).
Ce mi-a plăcut să vorbesc cu tine!
În principiu, cam despre asta mi s-a părut că e „Să vorbesc cu tine”: despre noi, cei mereu îndrăgostiți. Un spectacol care te obligă să te identifici cu cei de pe scenă și să-l urmărești gâtuit de emoție că se spune povestea ta. Despre două personaje care se caută, se întâlnesc și se reîntâlnesc, jucate de doi actori care s-au găsit în viața reală. Și care sunt atât de afectuoși pe scenă încât spectatorul care asistă la scenele de dans are impresia că a pătruns în intimitatea căsniciei Antoanetei cu Daniel.
E ceva mistuitor și magic în felul în care-și transpun artistic aparițiile actorii Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu, îndrăgostiții scenei românești de azi.
Ce mi-a plăcut „Să vorbesc cu tine”!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 × 5 =