Om de radio, jurnalist, bucătar ales și umorist fin, Răzvan Exarhu e un băiat care știe cu se mănâncă dulcele. Ba și cu se stropește.

Bine, sunt chestii de care m-am prins și singur, cum ar fi :desertul e epic, nostalgic, democratic și privilegiat. Epic, nu fiindcă acesta ar fi un cuvânt la modă printre hipserii din Centrul vechi, ci deoarece capătă statură de erou al mesei: vei ignora antreurile întrucât sunt subînțelese, supa care trece repede prin stomac, felul principal – ca să nu pari haplea, dar vei zăbovi asupra felului servit la sfârșitul mesei, căci îndeobște e ceva fin, ales – „pour la bonne bouche”. E nostalgic, adică îl vei compara mereu cu prăjiturile sau cu dulciurile din copilărie, mai cu seamă cele răruțe, la ocazie sau consumate în vacanțele idilice. E democratic – adună în jurul unei farfurioare și vegetarianul, și carnivorul. Și-l permite și înstăritul, și nevoiașul, de bună seamă că aproape oriunde se găsește un albuș de ou, o lingură de zahăr ori de miere, câteva nuci. În fine, e priviegiat: încheie masa, are ultimul cuvânt, e urma care scapă turma, preparatul cel mai ușor de ținut minte, de povestit romanțat, de pus pe Instagram.

Așezământ gastronomic pedant, Ad Hoc Bistro e unul dintre acele locuri în care „bon viveur”-ii sunt așteptați cu „mâncare creativă”. Prin urmare, și desertul e de presupus că va fi ceva aparte. Dacă-i preparată de Răzvan Exarhu – mă și întreb de ce mi-a luat atât ca să vă povestesc ce vrăji culinare a mai făcut omul ăsta – căruia îi predau cuvântul, e și mai și: „Am ales torrone pentru că îmi place ciocolata combinată cu migdale, nuci şi alte lucruri preferate de Chip şi Dale. Desenele animate ale copilăriei lasă urme adânci, cum a subliniat şi Freud. Această nuga e specifică momentelor de sărbătoare în Spania şi are un miez din ciocolată neagră şi migdale, acoperit cu un strat de ciocolată albă. Eu am adăugat în compoziţie ghimbir confiat şi fulgi de chilli, iar pe glazură am presărat merişor. Cei 30 de invitaţi au mormăit convingător şi am înţeles că experimentul pe oameni la care am lucrat s-a încheiat cu bine şi foarte bine, as they say”.

Torrone cu chilli și merișor, în varianta finală
Torrone cu chilli și merișor, în varianta finală

Și cu ce udăm nuga asta, scumpe Răzvan? „Desertul a fost ultima piesă dintr-o împerechere între mâncarea mea şi vinurile sub eticheta Moşia de la Tohani. Torrone a fost gustat alături de Apogeum, Fetească Neagră Special Reserve. Unor specialişti li se pare uşor să alăture ciocolata şi vinul, altora li se pare dificil spre imposibil. Norocul meu a fost că m-am oprit la timp din turnat fulgi de chilli în ciocolata neagră, să zicem.  Şi la fel de greu mi se pare să te opreşti să tot încerci ciocolată şi vin, ciocolată şi vin. Vorba francezului: o secundă pe limbă, o viaţă pe şolduri. Altfel, combinaţia a funcţionat foarte bine, vinul şi desertul s-au potenţat reciproc ca într-un dans cu ochii închişi”, răspunde omul de spirit și de bucate fine.  Dar uite că ne-am luat cu vorba și am uitat să-l chestionez asupra locșorului și a prilejului cu care și-a făcut de cap în bucătărie: „Ad-Hoc e un loc cu o atmosferă şi un public very chic. Aşa că a fost normal să devină gazda plină de flori şi voioşie a cinstitei adunări numite Cină la Şosea”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea unui desert simplu – nuga, frate! –, care merită însă degustat, savurat, cu ochii închiși, a abandon. Și le place și veverițelor.

Aici era cândva o lansare la care ne-am întâlnit și am ciocnit
Aici era cândva o lansare la care ne-am întâlnit și am ciocnit

* O variantă a acestui articol a apărut în http://www.sapteseri.ro/.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ