(20.12.2010) Poporul român are, printre multe alte paradoxuri care-l singularizează între naţii, capacitatea de a privi cu optimism spre trecut. Cu câteva zile înainte de împlinirea a patru ani de când a condamnat comunismul, „moment deopotrivă sublim şi penibil, înălţător şi degradant“ (după cum ne spune profesorul Tismăneanu), Traian Băsescu pare să cadă în capcana de a idiliza crâmpeie din trecut. Preşedintele ne explică faptul că recenta sa declaraţie, potrivit căreia Nicolae Ceauşescu rămânea un mare conducător dacă stătea doar zece ani la putere, a fost rău interpretată. Practic, Băsescu se referea „la imagine şi nicidecum la esenţa comunismului care rămâne un regim, în România cel puţin, ilegitim şi criminal”. Pentru cei panicaţi că şeful statului a cauţionat un deceniu dintr-un regim pe care îl condamnase integral, lămurirea e salutară şi satisfăcătoare. Dar, în continuarea explicaţiilor sale, Traian Băsescu riscă să-i fie iarăşi răstălmăcite spusele, părând că legitimează dezgheţul din prima perioadă a domniei lui Ceauşescu. Astfel, preşedintele scrutează trecutul şi rememorează entuziasmul care i-a cuprins pe români pentru că România nu a intervenit în Cehoslovacia, se puteau găsi publicaţii străine la chioşcuri şi puteau fi ascultate trupe străine ca Boney M., Rolling Stones, Beatles şi ABBA. De această dată atent la nuanţe, preşedintele conchide: „Acea perioadă ar fi rămas, probabil, pentru românii care nu au o problemă cu sistemul comunist, o perioadă pozitivă“.

Numărându-mă printre românii care au o problemă cu sistemul comunist, cred că şi cei mai frumoşi ani au reprezentat de fapt o perioadă negativă, chiar dacă, născut fiind în 1969, n-aveam cum să pricep mare lucru din ea pe atunci. Am trăit însă, cât se poate de conştient faţă de ce ni se întâmpla, anii de pe urmă ai regimului. Nu-i consider nici mai răi decât cei din perioada în care citricele erau la liber şi putea fi ascultat Adamo, nici mai buni decât cei din „obsedantul deceniu”. Mi se pare tot aia, fie că tineretul era trimis cu forţa să cânte heirup la Bumbeşti-Livezeni, fie că, mai încoace, jalnica agricultură se făcea cu ostaşi, iar blocurile de nelocuit, cu rezervişti. Au fost, toţi, ani de comunism – sistem care, pur şi simplu, nu funcţionează.

Ca tot românul trecut de o anumită etate, am propriile amintiri legate de comunism. Toate sunt negative. Din momentul în care am priceput ce se întâmpla în această ţară, mi-am propus să nu uit nimic. Fără să fiu revanşard, am sperat că într-o bună zi se va da sama pentru acele mizerii, pe care le-am colecţionat cu râvnă. O, sunt prea multe, dar tot enumăr câteva: activiştii zeloşi care sileau şoimii şi pionierii să dârdâie la „Pluguşor”; privilegiaţii regimului, nu pentru că se descurcau, româneşte, şi aveau ce pune pe masă, ci fiindcă se mândreau cu asta; lingăiiştirişti de la televiziune, precum George Marinescu, actorii-recitatori, ca Mircea Albulescu, ori compozitorii devotaţi ca Laurenţiu Profeta, Temistocle Popa, Ion Cristinoiu; activismul social şi politic de la Cenaclul Flacăra, care nu era contra puterii, ci pro; cei responsabili de puţina muzică străină care scăpa la Radio-TV, dar care ne băgau pe gât doar solişti „inofensivi” ca Julio Iglesias; cei ce întrerupeau sălbatic şi la limita torturii curentul electric; cei care ne învăţau să ne hrănim „ştiinţific”; ziarele din care nu puteam afla ce a făcut Steaua în meciul de ieri; securiştii şi miliţienii apărând ţara de propriul popor; aplaudacii măsurilor de austeritate luate pentru achitarea datoriilor „iesterne”; designerii celor mai hidoase şi mai prost croite haine din cele mai nesănătoase materiale ce pot fi concepute; responsabilii care au dat jos perdelele de la magazine după o metaforă făcută de Ceauşescu ş.a.m.d. Ce a urmat, ştim. Ţara a fost condusă de un perestroikist îmbătrânit în rele. În 1996 a venit rândul unui om ce avea să fie învins de sistem. Ulterior, şi până în prezent, la conducerea României a ajuns un preşedinte care, înainte de a fi ales, a deplâns soarta poporului ce n-a putut opune în 2004 decât doi foşti comunişti. Apoi, cu un gest istoric şi lăudabil fără rezerve, a condamnat comunismul. Din această postură însă, e periculos să menţionezi perioade pozitive din regimul trecut: rişti să se confirme supoziţia că înainte de 1989 n-aveai motive să faci procesul comunismului.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four × 5 =