REPORTAJ CU UN NOD  ÎN GÂT. Provocările unui fost rugbist care şi-a luat viaţa în propriile mâini după un accident îngrozitor

Hercule din zilele noastre e un bucureştean de 29 de ani cu o privire atât de senină încât ar trebui înregistrată video şi redată tuturor celor îşi plâng de milă din te miri ce motive în loc să se lupte. Se numeşte George Baltă şi e un om special, cu nevoi speciale, la care mi-e imposibil să mă gândesc fără un nod în gât.

Când l-am cunoscut, anul trecut, mi s-au perindat prin faţa ochilor următoarele imagini dintr-un film non-fictiv: eşti la spital după ce ai un suferit un accident cumplit. Chirurgul îţi spune că mai ai cel mult trei ore de trăit şi că n-are rost să faci nicio operaţie. Părinţii tăi insistă. Intervenţia are loc şi eşti salvat. Îţi vei continua viaţa imobilizat într-un cărucior.

Aceasta e povestea vieţii recente a lui George Baltă, fostul jucător de rugby care, în urmă cu nouă ani, la o grămadă, s-a trezit cu 600 de kilograme în ceafă. Urmarea o spune cu o voce fără inflexiuni şi cu o căutătură oţelită, dar optimistă, cum au doar oamenii foarte greu încercaţi, cei care aleg să reziste şi să-şi înfrunte destinul. „Azi îmi întreţin singur familia. Ţin o casă în spate“. În spate, adică exact partea corpului care nu-l mai ajută. Alegeţi dumneavoastră, cei care vă puteţi deplasa fără rotile, de câtă omenie e nevoie pentru a-i înţelege amara ironie.

Din martie 2006 până în ianuarie 2015, adică intervalul de la accidentul de pe terenul de sport până la întâlnirea reporterului cu fostul sportiv, George a făcut o sumedenie de lucruri pe care nu le fac nici unii care sunt nevătămaţi. Poate că, vorbă veche, pentru omenire sunt nişte paşi mărunţi. Pentru Hercule al timpurilor noastre sunt însă paşi uriaşi. Sigur că, spre deosebire de eroul din antichitate, George n-a prins lei, hidre, căpriori cu coarne de aur, mistreţi, tauri, cirezi de boi de peste mări şi ţări, n-a îmblânzit iepe, n-a stârpit păsări de pradă, n-a curăţat grajduri, n-a luat cingătoarea reginei amazoanelor, n-a cules mere de aur şi nici nu l-a adus pe Cerber din împărăţia umbrelor. Şi-a câştigat însă locul într-o mitologie modernă, pentru că a mers înainte, doar înainte, din momentul în care n-a mai putut să meargă.A sărit cu paraşuta, a fost la raliu, a terminat o facultate, s-a descurcat admirabil chiar şi în show-ul TV  de divertisment“Te pui cu blondele?”.

“A FI HANDICAPAT E UN LUX!”

Azi, George priveşte accidentul ca pe cea mai mare schimbare din viaţa sa. Dar nu numai atât. Grozăvia care l-a ţintuit pe viaţă în scaunu lcu rotile a fost şi o oportunitate. Înainte, ce ştiam să fac?! Să joc rugby şi atât! Accidentul m-a făcut să deschid ochii, uite că există şi o parte bună”, zice fostul sportiv. “Şi ce-ai văzut când ai deschis ochii?”, se interesează reporterul, aşezat la o masă într-o cafenea dintr-un mall în care pot accede şi persoanele cu nevoi speciale. “Am văzut cât de importantă e viaţa. Şi cât de puţine lucruri apreciem, de fapt. Uite, mă bucur de zăpadă. Şi sunt mort după ploaie, m-aş plimba prin ploaie toată ziua…”, spune ex-rugbistul.

Şi a mai învăţat ceva George din cruda sa experienţă: să-şi împartă semenii în oameni şi în persoane. Oameni sunt toţi cei care l-au ajutat dezinteresaţi sau măcar care-l tratează fără prejudecăţi. Persoanele… sunt şi acestea destul de numeroase. De la şoferul care a parcat sfidător pe un loc rezervat persoanelor cu dizabilităţi, aruncând şi un cinic mesaj înainte să plece (“dacă vrei respect, mută-te în Germania!”) până la cei dintr-o comisie care n-au vrut să-i îngăduie să dea Bac-ul acasă, pe motiv că dacă e în stare de recuperare, poate ajunge şi la liceu! Sau la persoanele care-l împiedică să ajungă la munte în weekend, întrucât hotelurile de patru sau chiar cinci stele nu au rampe, iar dacă au, parcă-s făcute în bătaie de joc, sunt imposibil de urcat. Altădată, aflat la recuperare la Băile Felix, a găsit o pensiune cu rampă, însă a uitat să verifice chiar toate detaliile când a făcut rezervarea: uşa de la baie avea 50 de centimetri, cum să intre scaunul pe-acolo?! La Techirghiol, după şase ani de recuperare, tot n-a găsit oameni, nu persoane, care să pună un elevator de la bazin…

Pentru a face faţă tuturor acestor situaţii – în România, a fi handicapat e un lux!”, oftează George – a fost nevoie de o forţă herculeană. Cumva, George a descoperit-o în interiorul său şi astfel s-a născut acest articol, care contabilizează 12 provocări cărora le-a făcut faţă.

CV

Un deceniu de rugby

Numele: George Alexandru Baltă

Data şi locul naşterii: 6.03.1986

Starea civilă: necăsătorit

Studiile şi cariera: 2001- 2007, Colegiul Henri Coandă („nu am stat atat de mult în liceu pentru că mi-ar fi plăcut, ci pentru că, din cauza accidentului suferit, a trebuit s fac o pauză”); a absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială; lucrează la o companie de telecomunicaţii; a făcut rugby de la 10 până la 20 de ani şi a promovat cu CS Olimpia în Divizia naţională, unde n-a apucat să evolueze din pricina accidentului, diagnosticat astfel la momentul producerii: traumatism vertebro-medular cerebral, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, leziune neurologică completă Frankel A.

Locuieşte în: Bucureşti


  1. Rugbist pe viaţă. Altul, în locul său, ar fi lăsat baltă rugby-ul pentru totdeauna, după accidentul suferit la un antrenament, pe 11 martie 2006, la câteva zile după ce a împlinit 20 de ani. Pentru George, însă, pasiunea pentru sportul cu balonul oval pe care l-a practicat de la 10 ani, prima şi marea sa dragoste, a rămas intactă. Acesta e motivul pentru care a primit cu entuziasm propunerea de a participa la Jocurile Paralimpice de la Rio, la rugby în scaun. Din păcate, varianta a picat, participarea era exorbitantă, iar sponsori – greu de găsit. Ca alternativă, mai exista varianta de tenis în scaun, însă a căzut şi aceea, din motive similare. “Aş fi participat la tenis sau la alergare, mie îmi place însă rugby-ul, acolo te loveşti, e sport de contact!”, susţine George, fidel pasiunii sale din copilărie. Veţi admite, e nevoie de tărie de caracter pentru a nu întoarce spatele unui sport care te-a nenorocit. Mergând la toate meciurile la care poate ajunge, George a trecut cu brio această primă muncă. Toată lumea îl întreabă de ce se mai duce la acest sport, iar el răspunde invariabil: “şi tu, poate, te-ai înecat cu apă şi totuşi contiunui să bei, nu?”. Simte nevoia să adauge: “sunt multe persoane cu dizabilităţi care stau în casă şi-şi plâng de milă. Or, sportul ăsta m-a obişnuit cu loviturile. Odată, am stat în teren până la sfârşitul meciului, deşi aveam glezna scrântită! Sportul ăsta m-a învăţat multe: la 10 ani am plecat singur în cantonament. Culmea e că iniţial doream la box, dar m-am dus la rugby… După două zile de cantonament, mă apucase plânsul, nu ştiam să fac nimic. Am învăţat să-mi spăl singur, rugby-ul m-a călit, m-a educat, m-a învăţat să accept o înfrângere…”.

 

  1. Ieşirea din depresie. “După accident, am stat şapte săptămâni la orizontală, n-am avut voie să mă mişc deloc. Când m-au ridicat să mă pună pe scaun, pentru că eram convins că sunt cel mai tare şi că mă voi descurca fără probleme, am leşinat în patru secunde: tot sângele din cap mi s-a dus în picioare şi nu s-a mai întors, să mă oxigeneze. La sală, tot aşa, mă mişcam de câteva ori, leşinam… Dar, încet-încet, mi-am revenit. Mai mult de un an, am avut o depresie cruntă, nu mai ieşeam nici cu cei cu care copilărisem. Apoi, am dat de o femeie psiholog, foarte bună profesional, la Techirghiol. La primele şase şedinţe, am plâns în continuu! După 11 şedinţe, m-am dus direct la mall, fără niciun stres, nici nu mai vedeam scaunul, mi-a deschis femeia aia capul, incredibil…!”, istoriseşte George cum a scăpat de depresie.
  2. .Recuperarea. Dincolo de orele parcă nesfârşite de recuperare, în care a înregistrat progrese – George susţine că în lumea persoanelor cu probleme ca a sa există convingerea că primii patru ani sunt cei mai importanţi – fundamentală e mentalitatea. “Din momentul în care am înţeles că oamenii care întorc capul după tine nu o fac din răutate, nici din milă, ci dintr-o elementară curiozitate, <<ce caută tânărul ăsta într-un scaun?!>>, ei bine, de atunci, totul s-a schimbat în bine. Trec fete pe lângă tine şi-ţi zâmbesc? Zâmbeşte-le şi tu, nu sta morocănos! Aşa te vindeci!”, conchide George.
  3. .Vacanţă la Roma. “Îmi doream de la 18 ani să ajung în capitala Italiei, pe urmele Gladiatorului, că tocmai văzusem filmul! Mă tot gândeam cum o fi să ating acele ziduri încărcate de istorie. Nişte prieteni mi-au făcut cadou de ziua mea şi am fost trei zile la Roma, am fost superfericit…”, povesteşte ex-rugbistul, bucuros că a trecut şi de această experienţă, ce pare comună pentru cei mai mulţi, dar deloc uşoară când trebuie să călătoreşti având probleme locomotorii.
  4.  Absolvent de facultate. “Când am avut accidentul, eram în ultimul an de liceu la seral. Şi n-au vrut să-mi trimită comisia acasă, să dau Bacalaureatul. Au spus că aşa cum mă duc la recuperare, pot să mă duc şi şcoală! N-aveau acces, n-aveau rampă, a trebuit să renunţ la anul acela. Apoi, m-am transferat la alt liceu, mi-au trimis comisia acasă şi am luat Bac-ul. După care am stat acasă – noaptea pe calculator, ziua, la recuperare. Mi-am zis – doar muncă fizică? Ia să-mi pun şi capul la treabă! Şi am dat la Sociologie, sincer, că doar acolo puteam să dau examen tip grilă. Sigur că, în trei ani de zile, nu s-a gândit să facă o rampă, trebuia să fiu luat pe sus! Dar mă duceam fără probleme, ţin minte că într-o iarnă, eram singur cu profesorul, ceilalţi n-au venit la examen, că era frig, zăpadă mare…! Am luat şi licenţa, dar probabil că voi face şi un master…”, mărturiseşte George, încrezător.
  5. În câmpul muncii. “Se organizase o licitaţie pentru mine şi a venit şi cineva de la o firmă mare de telecomunicaţii. Am rămas prieteni, tipul chiar făcuse rugby. El îşi termina mandatul în România şi, înainte de plecare, m-a întrebat dacă vreau să mă angajez. M-am dus la interviu, m-au întrebat dacă mă descurc cu calculatorul, cu mouse-ul…  Din aprilie 2010, am început treaba. Şeful mi-a zis din start că nu se supără nimeni dacă pun de zece ori aceeaşi întrebare. E un un colectiv extraordinar, colegii m-au acceptat din prima, fără ezitare. În privinţa accesului în clădire, a fost suficient să le spun şi în două zile s-a rezolvat! Recunosc, dacă nu era job-ul ăsta, nu-mi permiteam să fac recuperare în continaure. Am acasă o mică sală, gantere, tot ce trebuie, dar altceva e să te duci într-un loc cu program clar stabilit…”, adaugă el.
  6. Adevărata performanţă. George spune un lucru mişcător: „recuperarea e adevăratul sport de performanţă, nu cei zece ani de rugby…“. Iar recuperarea merge bine, adaugă ex-rugbistul, deşi e foarte costisitoare. „Important e să ai oameni tari lângă tine, care să te împingă de la spate“, conchide fostul sportive, adăugând: “chiar am făcut performanţă la recuperare: în primele luni, făceam opt ore fără pauză în fiecare zi! Când ajungeam acasă, tremura patul cu mine, atât eram de obosit, nu mai îmi trebuia nici mâncare, adormeam instantaneu… Acum fac mai mult întreţinere, oricum, nu pot să fac niciodată pauză, că mă iau imediat articulaţiile…”.
  7. .Alergând pentru alţii. Una dintre muncile care i-au făcut o mare plăcere lui George Baltă a fost să participe la o acţiune caritabilă. Câţi dintre noi, când sunt invitaţi la astfel de manifestări, nu ezită sau chiar se ascund după cireş? Eroul nostru a acceptat însă cu plăcere să participe la un cros organizat în Parcul Tineretului de Ana Maria Brânză, chiar la aniversarea zilei de naştere a vicecampioanei olimpice! Dincolo de invitaţia la mişcare, stelista a vrut să îi ajute şi pe copiii bolnavi de autism, astfel încât s-au făcut donaţii pentru “Căsuţa piticilor cu autism”. Iar George a alergat, aşa cum poate el să alerge, în scaun, dar important e că a făcut-o!
  8. Cursa speranţei. “Wings for Life mi-a dat speranţe, m-am bucurat că cineva se gândeşte şi la noi, să găsească o rezolvare şi a acestor probleme. Pentru mine, ca veteran, să zic aşa, îmi pun speranţe în ce va face medicina, în găsirea unor remedii. Nu ştiu dacă ştii, dar cei din industria farmaceutică susţin că 170.000 de persoane pe an care suferă de traumatism al coloanei ar fi prea puţini ca să se investească. Or, faptul că 100% din încasările acestei curse, care anul acesta se desfăşoară pe 3 mai, se duc către Fundaţia Wings for Life pentru cercetarea leziunilor de la măduva spinării e mai mult decât dătător de speranţă. De aceea, anul trecut, când am auzit cauza, am acceptat imediat să fiu ambasador al cursei. Anul acesta intenţionez să alerg şi eu, înţeleg că vor avea un traseu şi pentru persoanele cu dizabilităţi. Cum se încălzeşte un pic, mă duc la Arena Naţională, pe pistă, să mă antrenez! Dacă voi fi şi anul acesta ambasador, întrucât încă nu am stabilit, cu atât mai mult trebuie să fiu pregătit! Să fii ambasador şi să ieşi pe ultimul loc e urât, de aceea vreau să mă pregătesc măcar o lună de zile!”, susţine George.
  9. Cot la cot cu o vedetă. “Sincer, m-am mirat şi eu când am auzit că Mihaela Rădulescu îşi va petrece o zi într-un scaun cu rotile, alături de mine. Nefăcând parte din lumea asta, a showbiz-ului, n-aveam de unde să ştiu ce fel de om e Mihaela. Dar, din prima zi, mi-am dat seama că e un om bun, deschis, curios, natural… Mai ales când a acceptat să stea o zi – diva, într-un scaun rulant! Extraordinar! Am instruit-o temeinic, pentru că risca să se dea cu roţile-n sus, cum să stea, după care şi-a intrat în rol: a gătit, s-a schimbat etc. La sfârşit, am rămas mască: abia s-a ridicat din scaun, îi amorţiseră picioarele, o durea spatele… Oricum, un om extraordinar. De-asta zic eu că sunt puţini oameni şi multe persoane…”, precizează George.
  10. Salt în gol. “Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc anul trecut cu Alex Nicolau, campion naţional la paraşutism, juniori (n. red. – cel care a precedat, printr-un salt spectaculos la punct fix, sosirea în România a celebrului <<stratonaut>> austriac, Felix Baumgartner). Am stat de vorbă şi mi-a propus să sar. Eu aveam rău de înălţime… Între timp, pe 2 mai, am zburat cu Toma Coconea, cu parapanta! În septembrie, am sunat şi m-am programat la paraşută. Tremura inima-n mine, dar când am ajuns acolo şi am văzut vreo treizeci de fete care făceau cursuri, am zis că nu mai dau înapoi, că mă fac de ruşine! Am sărit cu tatăl lui Alex, multiplu campion naţional. A fost o senzaţie unică! Aş mai fi sărit o dată în ziua aceea, dar trebuia să mai aştept vreo patru ore şi m-am lăsat păgubaş. Poate mai încerc la vară. Iar Tomi Coconea mi-a propus de anul trecut să sărim la munte, însă mi se pare un risc mai mare la parapantism. Dar, până la urmă, toată viaţa asta e un risc”, zice eroul nostru, mândru că a mai bifat o muncă.
  11. Copilot la Raliul Harghitei. “Asta era pe lista mea de dorinţe, pe lângă saltul cu paraşuta şi o vizită la Roma. Am vorbit cu o prietenă, mi-a aranjat cu cei de la Napoca Rally şi m-am dat pe macadam. Senzaţia a fost apropiată de paraşutism. Să mergi cu 130-140 de kilometri la oră, printre copaci… a fost wow!”, spune George,care e conştient că momentul în care a scăpat de teama de necunoscut a fost cel în care curiozitatea sa a devenit mai mare. La Raliul Harghitei, Baltă a fost copilotul “ralistului” Marco Tempestini.

Provocările anului: rafting şi deplasarea la Mondialul de rugby

După ce în 2014 şi-a îndeplinit nişte dorinţe pe care poate nici cei ce n-au nicio infirmitate nu cutează să le transforme în fapte, adică săritura cu paraşuta ori participarea la un raliu, George Baltă are mari speranţe şi pentru anul în curs. Va merge la Cupa Mondială de rugby (Anglia, 18 septembrie – 31 octombrie), pentru a susţine naţionala României, măcar la primele două meciuri, cu Franţa şi, respective, cu Irlanda. “Mi-am mai propus ca anul acesta să fac rafting şi să încerc şi un zbor cu elicopterul. Iar marea provocare ar fi să dau examenul la şcoala de şoferi, dacă găsesc un instructor care să se bage! Am o maşină micuţă, mi-am adaptat-o cu tot ce trebuie, dar trebuie să găsesc un instructor dispus să lucreze cu personae cu dizabilităţi. Nu sunt un împătimit al maşinilor, dar mi-ar da un grad mai mare de independenţă, până la urmă, nu locuiesc în Vestul Sălbatic, să merg sute de kilometri în pustiu, aş găsi oriunde un paznic să mă ajute după ce parchez…  Şi-mi mai doresc să fiu sănătos, iar pe ai mei, să-i ţină puterile. Cu raftingul e discuţie lungă, să văd dacă reuşesc, sunt multe pericole, nu ştiu nici să înot…”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 COMENTARIU

  1. […] Ca urmare a progeselor semnificative în cercetarea paraliziei, alimentate de fiecare pas făcut la Wings for Life World Run, George Baltă are motive de optimism. Lucrurile se mişcă datorită paşilor voştri, a scris George – un fost rugbist aflat acum în scaun cu rotile – pe Facebook, atunci când a aflat de o terapie inovatoare în cazul afecţiunilor măduvei spinării (povestea lui George se găseşte AICI). […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fourteen − ten =