Tismăneanu, Crăciun, Şerban, Georgescu, Delcea, Stoicescu… Criticile nemiloase ale celor care şi-au irosit timpul cu volumul virtual “Aici era cândva o carte”, în cele ce urmează, cu o plecăciune pentru cronici!

O invitaţie la pudoare, onoare şi civilitate

de Vladimir Tismăneanu, contributors.ro

Am citit pe nerăsuflate cartea pe blog pe care o propune excelentul jurnalist Horia Ghibuţiu. Este radiografia unui proces social şi a unui fenomen civilizaţional: s-a născut un univers aparte al comunicării în ciberspaţiu, un perimetru din care au cam dispărut criteriile tradiţionale care guvernau publicabilitatea unui text într-un ziar sau revistă. Azi, în acest timp post-modern, accesul la Internet s-a universalizat, se poate scrie orice, se poate contesta orice, se poate ponegri în voie, dar se poate şi celebra în voie ceea ce ni se pare că merită admirat. E bine? E rău? Ne înrăim prin această democraţie virtuală lăsând să izbucnească pe Internet, îndeosebi pe forumurile unde abundă comentarii ce par plecate cu pluta, tot ce era mai demult dacă nu interzis, măcar supus unei minime filtrări? Am trăit şi trăiesc eu însumi, atunci când public un text, în Statele Unite sau în Europa, experienţe stranii generate de asemenea comentarii deloc amuzante. Dar am şi învăţat multe lucruri de la cei care chiar doresc să adauge informaţii şi analize articolelor despre care se pronunţă.

Unul din efectele acestei uniformizări comunicaţionale este, dacă vreţi, un desfrâu al invectivei, o dezlănţuire pulsională şi umorală care nu poate să nu te lase perplex. Meritul cel mare al acestei cărţi scrisă cu pasiune şi, lucru extrem de important, cu un acut, chiar contaminant simţ al umorului, este că nu cedează ispitei pesimiste. L-am cunoscut pe Horia Ghibuţiu pe vremea cand era redactor-şef al „Evenimentului Zilei”, era o mare bucurie să stăm de vorbă (mă lăsa să fumez) în biroul său. Vorbim despre un jurnalist din acea specie pentru care ideile şi valorile politice contează enorm. Calmul pe care îl degajă Horia Ghibuţiu ascunde de fapt o perpetuă îngrijorare morală, nu este deci unul al indiferenţei îngheţate. Când este nevoie de o reacţie acidă, o face cu determinare, în termeni lipsiţi de orice urmă de echivoc.

Iată, de pildă, acest pasaj despre perversitatea campaniilor urii împotriva celor stigmatizaţi drept „intelectualii lui Băsescu”, o sintagmă pe cât de falsă, pe atât de stridentă: „Nu există prestigiu, carieră, demnitate care să nu fie contestate, hulite, desfiinţate. Personalităţi de prim rang, de la Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici la Mircea Cărtărescu, s-au pronunţat în această chestiune, comparând Internetul cu reţeaua de canalizare a unui oraş, unde sunt deversate dejecţiile, şi deplângând faptul că sunt combătute nu ideile, ci autorii lor. Ultimii doi au şi renunţat la publicistică, aşa cum, permiteţi-mi micul exerciţiu de imaginaţie, orice dirijor ar renunţa la baghetă dacă s-ar trezi într-o sală de concert în care spectatorii, mascaţi, contestă compoziţia, interpretarea, muzica, până la urmă tot, într-un vacarm din care nu se mai înţelege nimic”.

Analiza este memorabilă, surprinde exact modul în care s-a derulat acţiunea de initimidare, marginalizare şi denigrare a unor străluciţi intelectuali. Din nefericire, au participat la ceea ce numesc erodarea frontierelor şi unii intelectuali dispuşi să dea crezare infamiilor ori chiar să se identifice cu propaganda uselistă.

Blogul lui Horia este unul care cheamă la decenţă, la ceea ce N. Steinhardt numea dreapta-socotinţă. Aparitia acestei cărţi pe blog este un act de asanare a spaţiului public, o contribuţie curajoasă la ceea ce lipseşte atât de regretabil din sfera Internetului şi nu doar de-acolo: cultura discursului critic.

Washington, DC

8 martie 2015

Laudatio, cu ocazia lansării cărții virtuale a domnului Horia Ghibutiu

De Andrei Crăciun, Facebook

Horia Ghibutiu este un ziarist paradoxal.

Desi noi, cei care i-am fost ani de zile fie subalterni, fie superiori mai mult sau mai putin directi, nu putem sa pretindem ca l-am vazut vreodata muncind, el a reusit totusi sa strecoare in paginile gazetelor unde a lucrat sau pe care le-a condus de-a dreptul texte care arata nu doar truda, ci si talent.

El reuseste sa lanseze astazi o carte pe care desi nu o putem tine in mana, cum obisnuia sa se tina in maini o carte (la fel ca un ziar), nu se poate spune ca nu exista. Ea beneficiaza si de o prefata generoasa a profesorului Tismaneanu, scrisa tocmai de la Washington, Statele Unite ale Americii. Ce poti sa ii mai spui in contra?

Cartea aceasta este – gasesc – in egala masura un protest al lui Horia Ghibutiu fata de insasi institutia cartii compuse din articole de ziar. Dedat minimalismului, scriind intr-un registru minor, dintr-o modestie excesiva, Horia Ghibutiu reuseste totusi sa ne puna in computere un volum mare, fara sa fie amplu. Este o cronica a dezordinii din on-line pe care Horia Ghibutiu, obsedat cum il stim cu totii de ordine si disciplina, ziarist traditional cum se recomanda, nu avea cum sa o lase sa treaca neanalizata.

Nu in ultimul rand, Horia Ghibutiu reuseste sa scrie o carte ingrozitor de trista (este, in definitiv, aici vorba despre disparitia unei lumi), dar de un umor nebun (toti cei care l-au cunoscut vreodata pe Horia Ghibutiu pot sa depuna marturie despre el ca despre un adept al umorului radical, dezinhibat).

Am citit si eu in aceasta dimineata cartea ghibutiana, am incredere ca multi o vor citi, unii vor citi – in trena prieteniei cu ziaristul nostru – pentru prima data o carte. E bine.
Horia Ghibutiu reuseste sa le fie simpatic tuturor: si patronatului, si fetelor de la PR-ul din toata tara noastra, este asadar paradoxal si iesit din comun, caci, cu toate aceste aplecari spre consens, in sensul iliescian al termenului, ramane un ziarist pe care nu o data l-am vazut apeland la clauza de constiinta.
Pe de alta parte, desi a fost intotdeauna remunerat generos, poate chiar exagerat, Horia Ghibutiu a reusit, risipitor feroce, sa sfarseasca la fel ca noi, reporterii parliti, rupti in…

Mai mult, Horia Ghibutiu, un geniu al spatiilor neconventionale, alege sa lanseze acest volum virtual intr-o parfumerie, ceea ce i-a starnit unuia dintre prietenii sai o remarca la fel de geniala: N-am mai baut spray de pe vremea lui Ceausescu! Horia Ghibutiu s-a nascut la Praga, odata cu Primavara, n-are nimic ceaușist in el, dar iata-ne aici – nu putem spune ca nu ne aflam aici!

In ultima instanta, stiu ca Horia Ghibutiu merita sa scrie carti si nadajduiesc sa mai scrie, caci este unul dintre rarii eruditi pe care i-am intalnit prin redactii. Un tip sarmant – si in viata, si in scris. Sa primim pana la marile opere ghibutiene aceasta brosura virtuala pe care, inconstient cum il stim, alege sa ne-o ofere gratis pe internet.

Sa ne traiesti, Maestre!

PS: E buna cartea asta a lui Horia Ghibutiu, cu presa si așa, dar mai buna era una de memorii, căci domnul Ghibutiu a traversat câteva harfe epocale (cea cu fratele Simion in Ungaria, cea cu acel Dostoievski lecturat in condiții speciale, prezentarea Inegalabilei Inna pe vremea cand inegalabila era prea puțin cunoscuta, tipatul ancestral „Sunt un animal, vreau carne!”, cea cu profesorul care preda lecția „Tractorul”, cea cu fratele rătăcit, multe).

Apoi mai e si memoria sa fabuloasa, capabilă sa retina inclusiv cuvinte-cheie din explicațiile foto de altădată. Precum acest frumos „Jabulani” (denumirea oficială a mingii cu care s-a jucat Mondialul sud-african). Cuvântul cheie preceda o imagine in care un fost fotbalist înghesuia o contabila intr-o parcare. Jabulani, bai băiatule!

Are harfe Ghibu, il somez, deci, sa își publice viața!

Prietenii ştiu de ce

De Claudiu Şerban, claudiuserban.ro

O diferenta de 138 de lei intre cash si casa a facut ca noua carte a lui Horia Ghibutiu sa miroasa precum cel mai scump parfum din lume. E drept ca impart amandoua atributul imaterialitatii, de vreme ce cartea e prezenta doar in mediul virtual, lasandu-si cititorii vaduviti de orice senzatii tactile. Dar eu chiar ma bucur ca textele lui Horia mi-au ramas in minte asociate cu ambra si mosc in loc de miros de crasma cu staif.

Inspectorii ANAF se fac astfel responsabili de cea mai inedita lansare a unui produs editorial din Romania. Trebuia sa ne intalnim la White Horse, dar localul tocmai fusese calcat de fisc si fusese inchis pentru 30 de zile. O prostie grandioasa, fireste, asa cum ii spuneam in cadrul emisiunii mele la TV si fostului ministru de finante pe vremea cand inca era ministru de finante si il desparteau 10 – 15 minute de fatidica vizita la DNA care l-a lasat fara mandat. Nu mica evaziune e boala de care sufera Romania, ci marea evaziune cu protectie politica. Sa inchizi un restaurant pentru 30 de zile fiindca ai gasit in casa o diferenta de cash de 138 de lei fata de inregistrarile fiscale este total disproportionat, prostesc, daunator, abuziv, cretin, ridicol si contraproductiv pentru societate. Dar asta e cu totul alt subiect si-l voi lasa pentru alta data.

Pentru ca fisc si pentru ca s-a putut, cartea lui Horia s-a lansat la parfumeria Madison, pe Calea Dorobantilor. Cu o frumoasa laudatio tinuta de Andrei Craciun (care ne-a zis inclusiv ca asa e corect, la feminin) si in compania multor personaje celebre din presa si nu numai. Am baut Aperol Spritz si apoi vin rosu, am ras, am glumit, intr-un cuvant, m-am simtit bine. Apoi m-am intors acasa si m-am pus pe citit, asa cum se cuvine, cartea „Aici era candva un titlu„. Pe care v-o recomand cu caldura. Ah, si sa stiti ca poza care insoteste acest material e de la un alt eveniment. Inca nu am primit fotografiile lui Cristi Duminecioiu de aseara.

Am parcurs cateva pagini din lucrarea lui Horia si mi-am amintit de un amic chinez care mi-a daruit cea mai mare revelatie a ultimilor ani. Omul mi-a explicat ca alfabetul chinezesc nu e format din litere care compun cuvinte, ci din ideograme care compun imagini. Practic, un text in chineza este asemenea unei benzi desenate in care sensul informatiei este dat de succesiunea de imagini. Ceea ce face extrem de usor sa transmiti idei simple referitoare la chestii primare si extrem de complicat sa trasmiti subtilitati. De aici si poezia chineza care este construita tot asemenea unor tablouri succesive. Foarte mult in directia in care comunica acum tinerii pe retelele de socializare. Cu poze, emoticoane si stikere, dar cu foarte putine cuvinte, eventual si acelea ortografiate gresit.

Horia exact despre comunicare si viitorul acesteia vorbeste in cartea lui. Cu oarecare nostalgie fata de timpurile trecute si valorile de atunci. Trebuie spus, insa, ca nuanta de dulce-amar care se desprinde din exprimarea autorului este doar o chestiune de stil. In ciuda aparentelor, omul asta este unul dintre cei mai fericiti pe care i-am cunoscut. Si mai pregatiti pentru timpurile digitale pe care le traim. Dovada este chiar cartea lui, pe care sper ca o veti rasfoi macar asa, pe diagonala, ca sa va faceti o idee despre cum se facea presa pe vremea cand dimineata la cafea se citeau ziare.

Mărturia unui ziarist

De Adrian Georgescu, adriangeorgescu.ro

Horia Ghibuțiu e de mult în presă, matelot pe o corabie care s-a avântat cândva să descopere un alt continent. Apoi, în mijlocul oceanului, vasul i s-au înlocuit pânzele cu motoare de căutare și i s-a înșurubat o elice, dar oamenii au mers mai departe, nu atât din dorința de a vedea malul celălalt,  cât din plăcerea neperisabilă a navigării.

Scrisă cu detașarea pe care ziariștii buni o au când vorbesc despre lucrurile personale, cartea “Aici era cândva un titlu” este un jurnal al transformărilor zilnice din presă, dar și un clasor al dezamăgirilor suferite de un optimist.

“Practic, în această lume nouă, liberă și gratuită, cum e cea a Internetului, am devenit turnătorii noștri, dezvăluind, de bună voie și nesiliți de nimeni, absolut tot ce se poate dezvălui”, scrie undeva autorul.

Folosind una dintre cele mai neplăcute formulări care există în presă, vă anunț că respectiva carte poate fi citită gratis aici.

(Fără titlu)

De Cristian Delcea, Facebook

„Steaua București l-a transferat ieri pe jucătorul portughez Tiago Gomes (22 de ani). Acesta evoluează pe postul de mijlocaş central şi a venit sub formă de împrumut de la Estrella Amadora. Contractul lusitanului se întinde pe un an, steliştii având prima opţiune de cumpărare în cazul în care vor fi mulţumiţi de evoluţiile acestuia“.

Am scris știrea asta – sau poate alta ca ea – prin 2008, când eram reporter sportiv la „Evenimentul zilei“, iar Horia Ghibuțiu era redactor-șef acolo. Îmi amintesc mersul legănat al domnului Ghibuțiu, venind spre mine cu ziarul în mână: „Dl. Delcea… știrea e superbă, dar stau și mă întreb despre ce sport e vorba?“. Uitasem să scriu sportul, uitasem să scriu „Echipa de fotbal Steaua București…“. Când faci gafe în ziar te îneacă un potop de tristețe. Îți închipui tipografia care imprimă în mii de exemplare prostia ta. Domnul Ghibuțiu a râs, la modul că „după beția Monicăi Macovei din surse sigure, astea-s nimicuri“. De atunci, de câte ori am scris ceva mi-am spus în gând: „trebuie să nu uit sportul, să țin minte să nu uit sportul“. Și după ce n-am mai fost la sport tot la asta m-am gândit. În textul ăsta, „sportul“ este Presa.

Așadar, ziaristul de presă scrisă Horia Ghibuțiu lansează astăzi cartea „Aici era cândva un titlu“. E despre cum s-a transformat radiera în Backspace, alineatul în Enter, despre cum mâna care ține ziarul a căpătat forma burții de la mouse. E și despre ultima generație de ziariști offline, despre declinul presei și al cititorilor.

Declin? Nu a fost mereu așa? Când am citit textul „Băi, care mi-ai șters comentariul“ mi-a fugit gândul la o poveste pe care am găsit-o într-o gazetă veche. În 1993, un ziarist a scris un articol dur la adresa prefectului de Suceava. După câteva zile a primit prin poștă un plic în care a găsit editorialul decupat din ziar. Era mânjit cu fecale. Și alături, o scrisoare: „Domnule ziarist, m-am șters efectiv la cur cu deontologia dumitale jurnalistică“. Așa era acum douăzeci și ceva de ani un comentariu abuziv.

În fine, citiți cartea domnului Horia Ghibutiu și după aia mai comentăm.

Ziaristul care publica o „carte pe blog”

de Vlad Stoicescu, dela0.ro

Colegul (de breasla si spatiu virtual) si prietenul (de pahar si alte momente sensibile) Horia Ghibutiu bifeaza o premiera in media autohtona: isi publica o „carte pe blog”, adica o selectie de texte clasic reunite intr-un volum electronic. Nu miroase a hartie tiparita, dar are in rest toate calitatile cuvantului care ramane, nu trece.

Din titlurile celor 33 de articole reunite in volumul lui Horia Ghibutiu s-ar putea scrie, fara prea mari batai de cap, si aceasta introducere, si cronica haosului digital care ne-a cuprins vietile, asa cum apare prin lentila unui ziarist traditional.

Ce-nseamna un  ziarist traditional? S-ar putea raspunde simplu ca munca sa nu are neaparat legatura cu mediul de publicare – tiparit sau online –, cat cu o serie de metode old-school, cum se zice astazi.

Pompoase, ca orice reguli pe care nu mai vrea nimeni sa le respecte, metodele astea ar trebui sa stea la baza textului de presa, fie el nascut din cerneala sau din pixeli. Obligatia fata de adevar, de pilda. Sau disciplina verificarii informatiilor publicate. Ori asumarea transparenta a opiniilor.

S-ar zice, asadar, ca ziaristul traditional e un pic desuet, depasit de spiritul unor vremuri cam proaste – vremuri in care obligatiile sunt de tot felul, mai putin fata de adevar; vremuri in care informatiile se verifica prin publicare (daca-s false, sa se dea un drept la replica!); vemuri in care opiniile sunt la fel de opace precum pseudonimele care le semneaza.

Horia Ghibutiu e asa si asa. Asa – adica in cautarea titlurilor si textelor care sa nu minta, sa nu dezinformeze si sa poata fi atribuite, la bine si la rau. Si asa – adica mai mereu dezamagit ca lucrurile nu prea mai merg in directia asta. In ce directie merg?

Hai sa recompunem cateva din cele 33 de titluri de articole reunite in „cartea pe blog” a ziaristului.

Aici era candva un titlu. Un titlu dupa care acum nu mai e nicio stire. Ce-avem in loc? Urgent! Vezi ultima prostitutie de presa. Incredibil de socant si de cutremurator. La inceput, daca mai tineti minte, a fost continutul. Acum nu mai e decat o rusine de presa. Una dupa care uniti salivam. Cum asa? Pai n-ai aflat probabil decalogul reporterului TV de succes in lumea Internetului. Va urma, inevitabil, procesul maimutelor digitale, dupa petitia unui petitionar fara petitie. Chiar si asa, ziarul tau de dimineata va fi tot cu pisicute imbufnate ca s-a facut luni. La final, nu va mai ramane decat atat: bai, care mi-ai sters comentariul? Aceasta-i intrebarea.

Cartea pe blog a lui Horia – care se cheama chiar asa, „Aici era candva un titlu” – poate fi citita AICI. Are 90 de pagini si e recomandarea noastra cu titlu absolut din aceasta saptamana.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fifteen + 14 =