(Cronica unui spectacol văzut în noiembrie 2008. Șapte ani mai târziu, cred că teatrul românesc are la fel de mare nevoie de Andrei Șerban).

Mariana Mihuț și Valeria Seciu, în „Lear”
Mariana Mihuț și Valeria Seciu, în „Lear”

Andrei Şerban nu face doar „Regele Lear”, un spectacol-eveniment care a avut premiera în weekend. El este Regele Lear, iar fiicele nerecunoscătoare ale bătrânului suveran din piesă, Goneril şi Regan, sunt, în cazul celui mai însemnat regizor român, „anumite părţi“ ale teatrului şi publicului de la noi. Teatrul românesc, fiindcă l-a alungat, în 1993, de la conducerea TNB, incapabil să înţeleagă şi să accepte un om aflat înaintea vremurilor sale. Desigur, nu ne referim la teatrul românesc în ansamblu, ci doar la gaiţele care, în perioada în care Ion Iliescu se erijase în postura de protector antedecembrist al artelor mincinoase, au dat buzna la Palat, pârându-l pe regizorul „Troienelor“ că dezbracă actriţele şi le tunde chilug. Erau marile noastre actriţe, omniprezente pe micile ecrane şi pe marile scene ale patriei. Artiste uriaşe, precum Draga Olteanu Matei, care socotea că Andrei Şerban, bun doar să care geanta lui Peter Brook, era nedemn când îl blama pe Ion Iliescu pe postul de televiziune.

Şi apoi, publicul. Evident, nu publicul iubitor de teatru. Ci acea parte care s-a ataşat de Thalia de pe vremea când se mergea la teatru cu toată întreprinderea, pentru o culturalizare optimă, rupându-şi palmele la piese „pe linie“ proletcultistă de Aleksei Arbuzov şi Vladimir Maiakovski. Erau ani în care „Ploşniţa“ făcea furori importând actori de la teatrul de revistă, anticipând vremuri şi mai şi, de data asta petrecute după 1989: glorioasele timpuri pe parcursul cărora scândura Teatrului Naţional Bucureşti a fost şlefuită de reputaţia iluştrilor Dinu Săraru şi Fănuş Neagu. Iar publicul ce făcea? Asigura casa închisă unor „crime pentru pământ“. Insensibil la dreptul elementar de a nu aplauda ceva ce nu îţi place, ovaţiona ca în vremurile apuse şi striga bis la reprezentaţii uşurele, cu rolişoare pe măsură.

Nu pentru a corecta aceste moravuri s-a întors Şerban – şi nici pentru a se expune oprobriului foştilor recitatori sau aplaudaci. La patru decenii de la debutul său la Bulandra, cu „Iulius Cezar“, Şerban aduce un alt Shakespeare, un „Lear“ care a promis să devină capul de afiş al stagiunii încă de la primele repetiţii cu public. Pur şi simplu, regizorul a venit să ne facă părtaşi la noul său joc. Fiindcă, aşa cum observă teatrologul George Banu, „Şerban e un homo ludens“. Iată cum îl descrie Banu pe regizorul noului Lear, în introducerea volumului „Călătoriile mele. Teatru“, apărut sub egida Institutului Cultural Român: „Şerban e un artist ludic. Un «dependent» de joc care-i constituie identitatea şi-i permite să se împlinească scenic. Spaţiile încărcate îi cenzurează această dispoziţie, ele îi repugnă căci îl sufocă şi, masă ponderală inutilă, nu permit jocului să se afirme, să se extindă şi să încânte. De aceea Şerban a privilegiat dintotdeauna scena goală, marcată ici şi colo de câteva elemente, mai degrabă partenere de joc decât indicaţii narative“. Într-adevăr, setea sa după spaţiu de joacă îi e satisfăcută după pofta inimii în „Regele Lear“: Dragoş Buhagiar îl întâmpină pe Şerban cu un decor minimalist, cu nimic mai prejos decât cele închipuite de scenografi de referinţă cu care a lucrat regizorul, de la Santo Loquasto („Unchiul Vania“, Teatrul La Mama din New York, 1983) la Setsu Asakura („Femeia şarpe“, Art Boston, 1988).

În joaca sa, Şerban e referenţial – bat tobe africane şi se aude raga indiană – şi chiar autoreferenţial: bufonul (Virginia Mirea/Dorina Chiriac) fredonează, la sfârşitul piesei „Regele Lear“, o melodie pe care, dacă memoria nu joacă vreo festă, a cântato şi personajul Ralph Clark (Claudiu Bleonţ) în „Cine are nevoie de teatru?“, montarea de-acum 18 ani de la TNB. Tot de dragul jocului, Şerban încredinţează textul, la a cărui traducere a contribuit el însuşi şlefuind fiecare cuvânt, unei distribuţii exclusiv feminine. O decizie predestinată să se aşeze în ordinea succeselor sale, căci acelaşi George Banu ne lămureşte: „Totul la Şerban, teatru şi operă, este plasat sub semnul femeii. Când îi pune în scenă destinele, el semnează marile sale triumfuri“. Andrei Şerban ţine să-şi explice opţiunea: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiţii a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbaţi, fiind jucate cu libertate şi distanţare creativă de femei, are şansa să câştige în sensibilitate şi empatie, în tentative de a cunoaşte viaţa şi curentele ascunse care dirijează comportamentul uman“.

Nu în ultimul rând, Şerban îşi hrăneşte ludicul dintr-un „Rege Lear“ inenarabil, devenit astfel graţie unei Mariana Mihuţ şi unei întregi distribuţii ce trebuie văzută, iar nu povestită.

Mă găsiți și pe pagina de Facebook Horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four + one =