„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Inaugurez acest serial digital cu Cristina Stănciulescu, de care mă leagă: o prietenie de 15 ani; amintiri dintr-o perioadă idilică a presei române; convingerea că pot fi mereu surprins de temperamentul ei clocotitor; înfricoșătoarea ei capacitate de a munci; spiritul său persuasiv ieșit din comun; inteligența rostirii, cultivată în ani buni în care a fost om de radio influent (să vă spun cum căutam un locșor liniștit la mall, unde făceam cumpărături în weekend, când mă suna să îi transmit corespondențe live?); feminitatea ei sofisticată; pasiunea comună pentru comunicare, media, cuvânt scris și vorbit.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că sunt jurnalist în România și că sunt o People Person
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Nu e doar o singură persoană… Este soțul meu în primul rând, omul care m-a susținut mereu în orice am făcut și care m-a ridicat de câte ori am căzut, este copilul despre care nu pot spune că mi-e aproape, ci că e parte din mine. Mai sunt părinții mei, prietenii…
Cine ți-a făcut cel mai mare bine. Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cristina Simion, fostă șefă a Edipresse România, o companie de presă care avea în portofoliu numai reviste. În 2002 m-a „văzut” ca om deși nu mă cunoștea personal și mi-a propus să fiu redactor șef la VIVA!, o People Magazine cum se spune, și care mi-a dat o direcție profesională și morală care mă caracterizează și astăzi. Referitor la cea de-a doua parte a întrebării, răspunsul este că… nu trebuie să știe dreapta ce face stânga…
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Un singur episod? Oh, Doamne. E o întrebare foarte grea… Poate cum l-am cunoscut pe Octavian Paler. Acesta ar fi un episod interesant pentru ei, fiindcă numele lui va fi cunoscut și atunci…
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Cred că ziua în care am plecat de la reviste a fost una de genul acesta. Eram atât de intim legată de acest domeniu, încât am simțit că toată lumea se prăbușește. Am depășit-o cu ajutorul familiei, prietenilor și reapucându-mă de scris în fiecare zi.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre Revoluția din 1989, pentru că am participat la ea și pentru că m-a marcat profund.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Fără îndoială, la Zabola… Dar sunt mult mai multe locuri, acesta mi-a venit însă primul în minte.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Când a câștigat Simona Halep la Roland Garros. Nu mi-a venit să cred și mi-a tremurat inima de mândrie și fericire.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Când m-au întrebat niște prieteni de afară ce s-a întâmplat pe 10 august în București și de ce jandarmii bat oameni pe stradă…
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc aici pentru că… nici nu știu cum să-ți răspund la această întrebare. E ca și cum m-ai întreba de ce trăiesc în pielea mea… Nu m-am gândit în mod serios să plec vreodată…
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
În ultimii ani, de 1 Decembrie, soțul meu, care gătește fantastic, face o mâncare din trei feluri de fasole cu trei feluri de afumătură într-o oală mare și ne invită pe toți ai casei și pe cei apropiați la masă și la un pahar de vin.
– Cristina Stănciulescu e jurnalist și om de comunicare. O găsiți la adresa cristinastanciulescu.ro

Foto: Matei L. Buță

1 COMENTARIU

  1. De fiecare data cand Cristina mentioneaza acest episod, ii amintesc ca nu ei am cautat ‘sa ii fac un bine’, ci revistei si, implicit, businessului de care eram responsabila. A fost o decizie buna (rezultatele revistei stau marturie), dar pe care Cristina a onorat-o exceptional. Ii multumesc si eu, public, pentru o colaborare care a oferit publicului un produs editorial de calitate, care a adus profit actionarilor, din care am invatat una de la alta. Cum ar veni, win-win!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

nineteen − 4 =