Găsirea Elodiei, cazul de dispariție care a inflamat societatea românească, nu a fost necesară pentru elucidarea acestui caz, pe cât de controversat, pe atât de limpede, paradoxal, sub aspect judiciar. E una dintre concluziile pe care le-am tras la finele unei aserțiuni aparținându-i reputatului psiholog criminalist Tudorel Butoi, ex-colonel de poliție.

În timp ce mă pregăteam să deschid aplicația Reportofon de pe smartphone, pentru a-i înregistra pe invitații lansării noii grile de toamnă a postului AXN (pentru hipsteri, o confesiune: am fost prima dată la Eden…), îmi trecea prin cap următorul titlu: “Am văzut un serial polițist cu un psiholog criminalist”, întrucât în mai puțin de o lună începe sezonul doi din “Polițiști fără frontiere”. Aveam pregătită și o întrebare, ca să nu ziceți că toți ziariștii vin câine surd la vânătoare la conferințele de presă. Doream să-l întreb pe omul care a profesat 35 de ani în câmpul criminalisticii cum percepe transpunerea pe ecrane a faptelor reale – bunăoară, dacă s-a prăpădit de râs la replica lui Wesley Snipes dintr-o producție americană filmată la București: “Trebuie să ne grăbim, Poliția Română va fi aici în 30 de secunde…”.

MIHALEA, ELODIA, MOLDOVEANCA

Cele 35 de minute în care ne-a vorbit criminalistul mi-au risipit însă prejudecățile și am preferat să înregistrez conștiincios vorbele omului care și-a dorit ca presa să se familiarizeze atât cu cercetările reale de la fața locului, cât și cu câteva pilde din cazuistica faimoasă, de la cazurile Ioan Luchian Mihalea și Elodia până la mai puțin cunoscuta moldoveancă apărută din morți după condamnarea ucigașului său! Motivația a fost simplă: “Aș dori să vă însușiți mai bine limbajul și să vă obișnuiți cu realitățile cu care se confruntă polițistul, de asemenea, să aveți o reprezentare mai concretă a faptelor întâlnite în filme, despre care veți scrie, având astfel și un limbaj comun cu polițiștii, procurorii, judecătorii, în cazul în care veți investiga un caz real”, a început fostul colonel lunga prelegere, plină de termeni din jargonul polițiștilor.

Psihologul criminalist Tudorel Butoi, față în față cu presa
Psihologul criminalist Tudorel Butoi, față în față cu presa

LECȚIA DE LA FAȚA LOCULUI

Cercetarea de la fața locului e o chestiune care nu lipsește din niciun film polițist – este acolo unde s-a produs infracțiunea, despre care s-a aflat fie printr-o sesizare, fie printr-un denunț, de multe ori, anonim. Se deplasează o echipă operativă pe zonă și pe specialități. O astfel de echipă este formată dintr-un ofițer de investigații judiciare, un specialist criminalist, un procuror, factori locali ai polițiilor respective. Dacă e vorba despre moarte, va fi și un medic legist, dacă e vorba despre plecări din câmpul faptei, se va încerca identificarea traseelor de către câini de urmărire ai poliției și o să avem și un ofițer conductor de câini de urmă. Ce fac toți aceștia, așa cum vedem și-n filme, și-n realitate? Așază o bandă de perimetru de securizare, la o distanță rezonabilă de grupul de curioși, de gură-cască, adunați de pe stradă, din mahala, din bloc, de peste tot. Dacă nu s-ar întâmpla așa, acești ar pătrunde în câmpul faptei, chiar fiind de de bună-credință – să te ajute, să-ți dea un pahar cu apă -, dar urmele lor s-ar suprapune cu urmele lăsate. Din experiența Poliției Capitalei, echipele erau atât de responsabile și de competente încât nu permiteau nici șefilor să intre. Șeful n-are ce să caute la fața locului. Vine, se informează la ușa apartementului, eventual primește solicitări de la echipă – vrem mașină, o lampă, că s-a ars -, dar n-are de ce să intre. Deci polițistul ăsta pe care-l vom vedea în filme că vine și fumează – așa ceva nu există în realitatate, scrumul și chiștoacele s-ar amesteca astfel cu probele! Echipa, așadar, face, într-o primă fază, cercetare statică, atunci când nu se mișcă absolut nimic de la scena crimei. Așa-i spun italienii și reprezintă același lucru cu câmpul faptei, care este o accepțiune anglo-saxonă, oria fața locului, care vine din spațiul rusesc, unde s-au format mulți specialiști de-ai noștri. În faza statică, se pătrunde în locul faptei în sensul acelor de ceasornic și se iese când se ajunge la numărul 12. Se trece la fotografiere și la filmare, pentru a fixa lucrurile așa cum erau, pentru ca judecătorul, care n-a fost acolo, să poată judeca în cunoștință de cauză – el are, ca piesă de dosar, planșele de la fața locului, DVD-urile etc și poate să-și apropie realitățile pe care le judecă. Apoi se fixează și se marchează urmele – cartonașele acelea pe care le vedeți în filme: cartonașul numărul 1, victima în poziție semi-ginecologică etc. Tot în această situație avem așa-numitele puncte-cheie – sertare răscolite șamd. Trecem apoi la faza dinamică. Vine biologul criminalist și scoate din pata aia de sânge fixată de mine, răsuiește, taie. Alții ridică amprente cu folii speciale, le pun în plicuri și notează: amprentă de pe pahar răsturnat din zona canapelei, la jumătate de metru de o victimă, conform foto. Aceste plicuri vor pleca la laboratoare, să fie prelucrate: mucuri de țigară, să vedem ce amprentă genetică are cel care a fost fumător, pata de sînge, să vedem grupa și tipul. Firul de păr rămas în mâna victimei care s-a luptat merge la Biologie, amprentele merg la Serviciul Dactiloscopie, arma – la Balistică. Apoi, expertul criminalist primește rezultatele și se pronunță după o perioadă rezonabilă – presa țipă că trece timpul, fără să ia în considerare sutele de probe de la IML ori Institutul Criminalistic, iar aceste probe au perioada lor specifică de sedimentare, macerare etc. Sigur că mai sunt experți care bănănăie activitatea și trebuie loviți și ei de celeritate, mai sunt sancționați, în fine. Dar trebuie lăsați să lucreze, deoarece produsul cercetării criminalistice se va valorifica în probe. Proba va fi interpretată de judecător și astfel se va duce Țundrea la pușcărie pe douăzeci de ani nevinovat!… Lumea vorbește de amprente. Amprenta sau urma papilară este creată de degetul care a atins paharul. Nu același lucru sunt impresiunile papilare. Acestea sunt luate de ofițerul criminalist, cu mijloace tehnice specifice, care sunt comparate cu amprentele din câmpul faptei. Tot în aproape fiecare film vom vedea disputa dintre ofițerul de investigații, care are anumite indicii – a vorbit cu vecinii din bloc, cu apropiații, identifică făptuitri din cartoteci etc – și acești lucrători criminaliști, care îi oferă chestiuni foarte seci. De asemenea, mai vedem în filme anumite chei, semnături, lucruri de mare detaliu. Acestea sunt decisive”.

CAZUL MIHALEA

Dacă nu v-a plictisit această vie demonstrație, aflați că, în ceea ce a urmat, criminalistul a furnizat detalii concludente, irefutabile, care demonstrau fără tăgadă vinovățiile în infracțiuni celebre. Cum ar fi cazul Mihalea: „Este ucis în locuința sa Ioan Luchian Mihalea. Trecem prin câmpul de investigații, prin poligraf etc, foarte multe persoane aflate în anturajul său. Excludem, excludem și, în sfârșit, cădem pe făptuitori. Presa țipa: „în sfârșit, Poliția Capitalei a prins doi proști, doi amărâți din Gara de Nord, cu niște preferințe sexuale…”. Cu alte cuvinte, expectanța publicului și a jurnliștilor era să le dăm, cumva, vreun Temișan, o celebritate. Cheia! Găsim, și nu ne lămurim, de ce Mihalea are două urme de strangulare. Una, lăsată de firul telefonic, care fusese luat în picioare în timp ce se băteau, alta, de racordul dintre video și televizor. Anchetați, cei doi, în camere diferite, ne dau aceeași cheie: „L-am strangulat cu cablul de la telefon, care s-a rupt, nenorocitul, de aceea am luat racordul, care era mai gros”. Amândoi, în camere diferite au dat aceeași cheie: s-au aflat într-un impas al modului de operare pe care l-au schimbat apelând și la racord. De aceea polițiștii găsiseră două lațuri. Cum putea fi inventat același răspuns, care să satisfacă aceeași realitate? Aceasta a fost cheia. Pe asta o caută Columbo când umblă cu pardesiul în cap prin filme”, a mai comentat, hâtru, Butoi.

CAZUL ELODIA

Mă opresc asupra cazului Elodia, au mers televiziunile non-stop, presa țipa… Am luat la șuturi, mai cu seamă, trei personaje: eu, Marius Iacob și Vasile Viorel. Cu chestorul Vasile Viorel o să lucrați sigur, dumneavoastră de la presă, fiindcă răspunde de omoruri, Iacob – procur-adjunct și cu mine, în calitate de psiholog criminalist, care am lăsat o dâră mică de tot în viețica asta. Pentru că nu exista cadavrul. Neexistând cadavrul, din idioți n-am fost scoși: „ce-aveți cu omul, cu drepturile lui, libertatea lui etc?!”. Eu îi respect și azi pe ziariștii care s-au opus convingerilor noastre, pentru că ei au apărat prezumția ne nevinovăție, care este sfântă. Cazul a fost foarte greu – fără cadavru, să condamni pe cineva pentru omor… Motiv pentru care, în cinci ani de zile, ca acordeonul s-a dus cazul ăsta – când la Curtea de Apel, când la București, când la Pitești, cu probe, contraprobe, discuții, interpretări. Nouă ne-a fost limpede, dar limpede ca lumina zilei, că principalul suspect în această speță este domnul Cristian Cioacă. Am spus, atenție, suspect: nu suntem nici judecători să inculpăm, nici procurori să învinuim, noi suntem cei care bănuim. Și sigur că i-am dat încă din primele zile acest calificativ, de suspect numărul 1, nici că a mai coborât de pe locul ăsta. Mă lua Dan Diaconescu la două noaptea la OTV: „Domnu’ profesor, stropii ăia de sânge sunt prea mici, nu poa’ să fie, dom’le, de țânțari?! Că știți că țânțaru’ e mic, pișcă și după aia se duce pe faianță și face stropișori”! Așa este, Dănuț, dar ai auzit în viețica ta, îi spuneam eu, tot la caterincă, de efectul de bidinea în criminalistica stropilor de sânge? În momentul în care lovești victima și are scurgeri de sânge nazale, buză ruptă etc. te mânjești de sânge. Și când ridici palma să mai lovești o dată, sar stropii ăia de sânge micuți, ca de țânțar, cum zici tu (…). În toată povestea asta au existat lux de probe! Domnule Cioacă, unde-i uniforma dumitale de serviciu, cu care ai fost la data dispariției? Păi să ne uităm în șifonier: uniforma de festivitate, uniforma de instrucție…aia de serviciu unde e? Ce caută în râpă, găsită de niște gură-cască? Ce caută sângele Elodiei pe schimbătorul de viteze? Dar pe tocul pistolului tău? Etc, etc. Procesul a durat cinci ani, dacă nu șase, instanțele declarând-o foarte târziu în moarte judecătorească. În cele din urmă, instanța a fost convinsă că în încăperea aceea s-a produs un omor, a cărui victimă a fost Elodia. Că nu e cadavrul – nu e nicio problemă…”.

EPILOG

Psihologul criminalist ar fi continuat, probabil, și la apariția acestor rânduri, dacă nu începea vizionarea, în avanpremieră pentru presă, a primului episod din sezonul doi al serialului „Polițiști fără frontiere” de pe AXN (apare și Marcel Iureș, în pielea unui gangster detestabil). Cert e că după această lecție deschisă despre filmele polițiste din viața reală, voi fi mai atent când mă voi uita la televizor și o să mă prind dacă scenaristul a avut sau nu consultant de specialitate.

Și, poate, voi rezolva din prima misterul pe care mi l-a dat AXN spre deslușire. Problema sună așa: un bătrân locuia singur într-un apartament. Din cauza vârstei înaintate, cele mai multe dintre lucrurile de care avea nevoie îi erau livrate acasă.

Joi, în timp ce livra corespondența, poștașului i s-a părut ceva suspect și a încercat să se uite înăuntru prin gaura cheii. Priveliștea era înfiorătoare. Corpul bătrânului zăcea întins pe podea.

Poliția a ajuns la locul faptei.

La ușa apartamentului au fost găsite două sticle cu lapte – una dintre ele călduță, ziarul de luni și câteva scrisori nedeschise.

Cine l-a ucis pe bătrân?

Ca să nu vă mai fierb, știu eu răspunsul (era detectabil pe foaia primită, dacă foloseai un pix cu lampă UV): poștașul. Ziarele de marți și miercuri nu fuseseră livrate.

Misterul deslușește doar cu lampa UV. Sau, mă rog, cu perspicacitate
Misterul se deslușește doar cu lampa UV. Sau, mă rog, cu perspicacitate

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ten − six =