„Secundar”, spectacolul scris și regizat de Alexandra Badea, e un thriller psihologic demn de cea mai importantă scenă de teatru a României. A doua sa montare la Naționalul bucureștean îi oferă Alexandrei Badea șansa de a juca un rol principal în teatrul românesc. Iar un text foarte bun, dens, aglomerat semantic, precum și o viziune regizorală post-dramatică (izvorâtă însă din referințe la nume consacrate precum Pirandello sau Stanislavski), o fac protagonistă pe Badea.
Cu „Exil”, găsesc că a jucat doar un rol secundar. Voi argumenta această afirmație în cronica spectacolului „Secundar”, care va apărea în numărul pe aprilie al publicației „Zile și nopți”, lunar unde am recenzat și „Exilul” în 2022.
În schimb, cu un text și o regie aparținând aceluiași om, cu o echipă de actori aproape similară cu cea din „Exil”, tot cu întrepătrunderi ale artei scenice cu cea cinematografică, reiterând dialogul real dintre distribuție și public prin conferirea rolului de reporter unui actor, Alexandra Badea izbutește în „Secundar” o performanță de primă mână. Explorează profund sentimentul de alienare al epocii. Chestionează cu autoritate normelor sociale. Veștejește individualismul. Cheamă la raport relațiile învechite și starea de-a fi cu josu-n sus din sistemul medical românesc, dar și din mediul teatral. Dezvăluie vulnerabilitatea tămăduitorilor de trupuri din spitale și a celor de suflete din teatru, o subtilă paginare de ocupații marca Alexandra Badea.
Cum a izbutit asta?
După cum reiese din interviul pe care Alexandra Badea i l-a acordat Anitei Neagu în – ca de obicei – excelentul caiet-program publicat de TNB la fiecare spectacol, „Secundar” marchează o ruptură în modul său de a scrie teatru. Dramaturgul (scuze, termenul n-are formă feminină!) a luat actul de a scrie, o îndeletnicire individuală, și a transformat-o într-un proces participativ. I-a invitat pe actori să influențeze scriitura și să construiască împreună personajele (pot doar presupune, dar cred că așa s-a născut partitura excelentului Mihai Călin, fost opozant în realitate al conducerii TNB, acum distribuit în rol de directoraș conformist și împăciuitor, respectiv, de șefuleț în spital care are grijă de tratamentul favorizat al mamei uneia din minister). Regizoarea a lucrat scenele de grup cu un psiholog și cu un criminolog. O scurtă paranteză: deloc întâmplător, auzim în spectacol vocea Alexandrei Badea în rolul terapeutei; e o figură de stil pentru alt rol important pe care regizoarea și-l asumă, de psihanalistă a poporului român. Aș evidenția pozitiv și intervenția vocală a lui Marius Bodochi în rolul inspectorului, deși e de datoria mea, de câine de pază al societății, să rămân critic din orice poziție la adresa conducerii TNB. Prin urmare, voi consemna că inteligența unică a rostirii lui Marius Bodochi topește orice observație a mea legată de faptul că îl percep drept cabotin, egolatru, înfumurat. Pe actorie, însă, jos pălăria!
Sunt foarte atent la reacțiile oamenilor pe care îi apreciez la un spectacol proaspăt văzut. Aseară – în timp ce stăteam la o țigară al cărei chiștoc în frigea degetele, dar nu simțeam asta, anesteziat de bogăția de mesaje din „Secundar” – amicului Dragoș Vasile, ziarist înnăscut și nu făcut, i-a scăpat o sinteză excelentă a spectacolului Alexandra Badea. Aș menționa-o, întrucât mi-a amintit de faptul că „adevărul e, mereu, ceea ce-și spun reporterii unul altuia când revin în redacție“, așa cum a constatat Kara Swiser, de la „The Wall Street Journal” (am mers fiecare la casa lui, dar înțelegeți ce-am vrut să zic). Pe scurt, ceea ce frapează în „Secundar” e că toți sunt singuri, ca într-o pictură de Hopper. Replica mi-a căzut foarte bine, fiindcă eu însumi sunt obsedat de Hopper (se întâmplă și la case mai mari: Mircea Cărtărescu, prezent la o reprezentație a montării „La câțiva oameni distanță de tine” de Radu Afrim, remarca decorul cu sugestii din Edward Hopper).
Cu „Secundar”, Alexandra Badea ajunge în prim-plan printr-o meșteșugită lucrare colectivă, centrată pe o viziune individuală asupra incertitudinii crescânde a epocii și a tulburărilor intelectuale contemporane.
„Secundar” e un valoros comentariu social și politic pe mai multe voci. E nemilos, însă atinge performanța de a fi și constructiv. Finalul deconectant te face să pleci entuziasmat, nu livid. Chiar îmi pare rău că n-am dansat la sfârșit, din rândul cinci, împreună cu actorii de pe scenă, pe „Un actor grăbit”. Adânc, înlăuntrul meu, am rămas scârba cosmopolită din adolescență – nu prea ascult muzică ușoară românească, sau pop-rock autohton, nici măcar ironic. Dacă ai crescut în RSR, te lecuiești pentru cel puțin atâtea decenii câte a durat victoria socialismului asupra poporului. Când am ironizat în presă, în urmă cu peste 30 de ani, personalitatea Angelei Similea, o cititoare mi-a trimis o scrisoare în care îmi transmitea că „noi, românii, am crescut cu muzica ei” și că abia așteaptă să-mi vadă mutra într-o poză publicată, ca s-o calce în picioare. Am pomenit asta deoarece includerea în ilustrația muzicală a „Secundarului” – alături de piese splendide, care gâdilă auzul hipsterimii din Control – a unor cântece de Angela Similea și Laura Stoica, interpretate în răspăr, a provocat deja indignare în rândurile publicului conservator și, din punctul meu de vedere, încuiat. Bigot.
Aș adăuga doar o idee la care voi reveni în cronica din „Zile și nopți”. E un act de mare curaj din partea Alexandrei Badea să rostogolească, prin gura unui personaj, pe cea mai importantă scenă a țării, constatarea că biserica, în care cei mai mulți români au încredere, pune bărbatul pe un plan principal, iar femeia, pe unul secundar. Așa-i. Și statul român procedează la fel.
E, însă, această observație feministă, într-un spectacol în care feminismul e tratat cu (auto)ironie?
Aș spune că nu.
Și aș mai spune că e mai degrabă sub influența „woke” – o cultură, în accepțiunea conferită de Merriam-Webster, cel mai vechi editor de dicționar din SUA, marcată de conștiența de sine, care pune sub semnul întrebării paradigma dominantă și aspiră la ceva mai bun. Dacă nu mă-nșel cu această interpretare, ar fi prima oară când nu aș considera o expresie posibil influențată de vigilența acestei mișcări ca fiind o idee nespus de tâmpită și profund dăunătoare.
Ca spectator, îi sunt recunoscător creatoarei Alexandra Badea pentru că a așezat-o pe actrița Cosmina Olariu la cucurigu, pe replica scenică a clădirii TNB (în treacăt fie spus, nu insist asupra jocului actoricesc în cronici, neavând pregătire de teatrolog, dar bravo Mihai Călin, Diana Dumbravă, Ada Galeș, Cosmina Olariu, Emilian Oprea, Alexandru Potocean, Crina Semciuc, Istvan Teglas!) Parteneri din sală ai unei montări pendulând între principal și secundar la o înălțime artistică amețitoare, spectacolul „Secundar” ne face să privim și noi în jos, spre protagonistele de la firul ierbii: deruta, sciziunile, însingurarea, înstrăinarea din societatea românească. Și, sincer, ne cam ia vertijul când „Secundar” indică ora exactă din România.
