Cum m-am suit pe dulap. Și ce ușor m-am dat jos

În neașteptat de torida după-amiază a zilei de 5 iunie 2009, în redacția unei reviste dintr-o corporație străină cu sediul din România în Pipera, o fată și-a întrebat o colegă: „Și, ce mai știi de Horia?“. Cea din urmă s-a întors să verifice în spate și a răspuns simplu: „Bine, e pe dulap“. Pe dulapul din acea redacție era un televizor. Iar la televizor, în direct, eram eu.

Ca ziarist, mai apărusem, sporadic, la televizor. Mai întâi, când eram redactor sportiv. În virtutea colaborării dintre ziar și televiziunea publică, făcând mici interviuri după meci, prilej cu care am aflat cum e să îți pună coarne niște țânci în timp ce încerci să vorbești cu un antrenor de fotbal șucărit că s-a stricat blatul la pauză. Ulterior, ca angajat al unui ghid TV, am avut splendida oportunitate de a fi văzut de o țară întreagă la „Surprize, surprize“ hăhăindu-mă (o doamnă din public, chiar în spatele meu, povestea cum își mustrase odrasla cu o tigaie, problema era că pe rândul meu se aflau și câteva persoane cu nevoi speciale, or, se cuvenea să fiu mai sobru…).

Am stat o după-amiază de duminică și în emisiunea Răduleascăi, plecând cu satisfacția că m-a consolat în toate pauzele publicitare pentru că ratam un spectacol de teatru la care nu se găseau bilete cu lunile. Am mai apărut la „Big Brother“ (am fost cobai-ziarist, 48 de ore, înaintea primului sezon și la ieșire le-am atras atenția că uitaseră să pună peria de la toaletă), ba și la „Star Factory“, emisunea care i-a lansat pe Alex Velea și pe Lora.Și, da, am mai fost la „Am o știre pentru tine“, un show cu viață scurtissimă după un format BBC, cu Andrei Gheorghe moderator și cu un scenariu savuros, dacă nu mă înșel, scris de unul dintre frații Vakulovski. Doar că n-aveam prompter și nici nu eram capabili, noi, invitații, să ținem minte ce scria în script, așa că improvizam și s-a ales praful.

Și iată-mă lansat, fără mari pregătiri, ca invitat permanent (ulterior, comoderator) al unei emisiuni care se difuza la prânz, vreme de patru ore, în direct. Bref, m-am suit pe dulap pentru că n-avea cine altcineva din redacție. Sau nu dorea, cam astea au fost criteriile. S-a făcut la repezeală o ședință foto, ca să se dea poze la programele TV, de care Mircea Badea Chiar El a râs de s-a stricat. Bine, el căuta nod în paură fiindcă eram percepuți ca băsiști, dar aici avea dreptate punctual – pozele erau de toată jena, fără stilist, neprelucrate etc. Or, aveam să mă dumiresc, în televiziune tocmai ăsta e șpilul: fețele celor ce apar, ca și realitatea, sunt machiate. Nu trebuie luat de bun tot ce vezi, e o convenție. Oamenii, de fapt, nu sunt atât de înalți, nici atât de pompoși.

Fascinant creuzet de neperformanță, habarnism și dat cu părerea fără să știi ce se petrece mai e și „directul“ la o stație de știri! Doar imaginați-vă că acum vorbeam o jumătate de ceas cu un secretar de stat de la agricultură despre programul „Rabla“ la tractoare (săracul om, ne mulțumea din suflet, era prima dată invitat să abordeze un subiect atât de ucigător de audiență și interes), apoi venea un actor să vorbească despre rolul din „Francesca“. După, o oră cu o pedelistă-ministru, care epuiza tot ce avea de zis în șapte minte! Firește, după prima zi, nu s-a mai ținut nicio ședință de sumar, aflam invitații și temele doar cu o jumătate de oră înainte – ce să te mai documentezi…

Era bine, deși nu sunt foarte sigur, că mă vedea mama la televizor, chiar și în pauze, când mai ieșeam din studio și mă plimbam, chipurile, cu treabă, prin redacție. Întrebați dacă am avut invitați băgați pe gât? Am avut! Am făcut compromisuri majore? Minore, da! M-am mirat cum cineva fără dicție ca mine poate să ocupe atâta amar de vreme un scaun în studiou? O, da. Mai aveam chef să mai urmăresc ceva pe sticlă după ce mă vedeam o după-amiază întreagă pe monitoare? Nț! Am tăcut, în semn de protest, cât am putut și am preferat să mă uit la picioarele cameramanei decât să intervin în subiecte indigeste, servite sau doar neinteresante? Cam da!

O să ziceți că sunt meschin, dar n-am primit niciu leu pentru aproape doi ani de direct – apariția era sarcină de serviciu! Îi știu însă, dacă se pune ca beneficiu, pe toți sindicaliștii care veneau de la altă televiziune și se pregăteau să plece de la noi la alta și tot așa. M-am mai ales cu două costume și câteva cravate, pe care oricum nu le mai port, fiindcă sunt late și au ieșit din modă. Dacă m-am distrat? Păi cum să n-o fi făcut, când în toiul unei dezbateri despre o groapă comună descoperită la Iași, cu niște istorici scorțoși, invitatul și-a pierdut ideea, întrucât s-a auzit un urlet colectiv (studioul era în mijlocul redacției): „Gooool!“. Era Mondialul de fotbal, la care se uita toată redacția. Descumpănit, invitatul a întrebat timid cine a înscris. „Norvegia“, am răspuns, mi se zisese în cască, și am mers mai departe.

Dar gloria, gloria e incomparabilă. Cohorte de pensionari și de lucrătoare în comerț care aveau un televizor deschis la prânz, când oamenii cumsecade sunt la serviciu, mă recunosc și azi pe stradă, în magazine, unde mă aștept mai puțin: țin minte un Revelion petrecut în Bulgaria, în care un petrecăreț mi-a zis înainte de dansul pinguinului că prea sunt cu Băsescu! A, m-am ales și cu mențiuni săptămânale în „România Mare“, domnul Vadim răsfățându-mă cu descrieri de genul „țigănușul microcefalic, ras ca un ocnaș, care gâjâie toată ziua la B1 TV“.

Și gata! Am plecat de la ziar după doi ani de emisiune, după care am mai avut doar invitații sporadice. Am onorat una din zece până când s-au prins și producătorii că am și alte lucruri, mai bune, de făcut.

Așa că m-am dat jos singur de pe dulap, fără efort, fără regret. La plecarea mea de pe sticlă n-a plâns nimeni, iar locul liber lăsat pe scaunul din studio a fost ocupat mintenaș până la dispariția emisiunii din grilă. A fost puțin, deși mie mi s-a părut imens, și util doar în măsura în care azi aș putea să-i înțeleg pe cei nevoiți să vorbească despre orice, oricând, lăsând impresia că s-ar pricepe. Zic aș putea fiindcă nu mă mai uit la televizor. Și, credeți-mă, viața e mai frumoasă chiar și pe caniculă.