Nimeni pe lume nu știe cum să treacă singur peste pierderea cuiva drag.
Dacă ne-am duce în largul mării, iar de-acolo am plonja în abis, unde niciun semen de-al nostru n-ar putea supraviețui cu toată învățătura omenirii, și am da peste niște făpturi care au dobândit cunoașterea de a se adapta în adâncul adâncurilor, nici acelea n-ar ști să ne dea o rețetă a tămăduirii individuale după o pierdere grea. Iar dacă ne-am avânta în văzduh, mai sus decât cel mai mare castel pe care l-am construit, și am putea pluti fără te miri ce invenție în înaltul cerului alături de viețuitoare care au deprins minunatul dar al zborului, nici acolo n-am afla un răspuns.
Fiindcă venim pe lume singuri, dar suntem făcuți să trăim alături de cineva. Din familia de sânge sau din familia pe care ne-o facem noi. Iar la plecarea cuiva drag, ne fărâmițăm.
Cum m-am fărâmițat și m-am lipit la loc?
Toamna anului trecut, nu mai rămăseseră din mine decât cioburi împrăștiate pe jos. Cumva, n-aș ști să vă spun cum, le puteam vedea. Toate reflectau fosta mea viață. Orbit de durere, nu știam că vindecarea poate începe uneori doar schimbând puțin lumina care cade asupra cioburilor. Și-n loc să cauți în ele propria compătimire, ai putea vedea șansa uriașă de a fi fost pe deplin fericit. Însă asta mi-era peste poate să înțeleg singur.
Primele luni au trecut nebănuit de repede. M-am refugiat la prietenii noștri din Țările de Jos, apoi au venit ei la mine, m-am mutat, m-am ocupat de foarte multe detalii apărute ca urmare a faptului că eram singur. De Sărbători am fost la Brăila, la casa părintească a celui mai bun prieten al meu – sosise special din America -, iar în ultima zi a anului am plecat din nou în Olanda. Acolo a fost și singurul loc în care am putut scrie, aproape pe nerăsuflate, câteva capitole dintr-o carte.
La întoarcere, m-am izolat înainte să înceapă marea izolare. O molimă care se răspândea cu repeziciune în toată lumea nu se putea compara cu ce simțeam eu. Am început să evadez din viața mea la fiecare clipă liberă pe care o aveam – slavă Cerului, puteam să mă țin de serviciu, iar acesta putea să mă țină ocupat: dormeam sau mă uitam pe Netflix. Mâncam în neștire, având o stranie și înșelătoare senzație de bine după, și m-am îngrășat până am trecut de la L la XL. Devenisem irascibil. Mă irita orice. Eu, antrenat să rămân calm în orice situație, os de ardelean, care n-ar da un hi pe o mie de ho, simțeam că nu-mi mai suport semenii. Mă enervau trecătorii care nu respectau distanțarea socială și dacă îi priveam de pe geamlâcul îngust al locuinței în care stăteam pe atunci.
Credeam că sunt doar deprimat și înțelegeam că e firesc să fiu așa. Dar nu reușeam să adun de unul singur cioburile de pe jos sau să văd altceva în ele.
Așa că am apelat la ajutor.
Am povestit ieri despre Kintsugi, arta japoneză de reparare a obiectelor ceramice sparte prin lipirea lor cu un lac cu pulbere de aur. Așa m-am lipit și eu la loc, după ce am scăpat de depresie cu ajutor specializat.
De aceea susțin campania „Să învingem depresia”, care prezintă în România cinci obiecte de artă create prin metoda Kintsugi, inspirate de poveștile a cinci oameni care au suferit de depresie. Cinci oameni care ne inspiră, cinci opere de artă, cinci povești reale. Pentru a da viață fiecărei povești, artistul vizual Lidia Alina Nicolae a discutat cu cele cinci persoane și a gândit câte un obiect pentru fiecare. „Știu că depresia nu este ceva din care poți pur și simplu să te desprinzi, ci este o călătorie lungă”, spune Lidia. „Filosofia din spatele kintsugi este că nu ar trebui să ascundem experiențele noastre negative. Din încercările grele ar trebui să ieșim mai puternici, mai valoroși, să ne reconstruim bucată cu bucată.”

După experiența mea, dincolo de faptul că am depășit stările respective, grație acestei campanii mă simt îndreptățit să vă dau de știre că 300 de milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie – echivalentul a două treimi din populația Uniunii Europene. În Europa sunt peste 40 de milioane de oameni diagnosticați cu depresie, adică de două ori populația României. Depresia este mai mult decât un sentiment de tristețe sau melancolie, este o tulburare frecventă și gravă de dispoziție. Există mai multe tipuri de depresie, iar tulburarea depresivă majoră este unul dintre cele mai severe. Tulburarea depresivă majoră este un tip de depresie asociată cu cinci sau mai multe simptome prezente timp de cel puțin două săptămâni. Cel puțin unul dintre simptome este fie dispoziția depresivă, fie pierderea interesului sau a plăcerii în activitățile zilnice. Simptomele sunt definite ca având o durată de cel puțin două săptămâni, dar de obicei durează o perioadă mult mai lungă – luni sau chiar ani.
Cred că e de datoria mea să spun atât că nu e nicio rușine să suferi de depresie, cât și că primul și cel mai important lucru e să știi că o poți învinge dacă apelezi la ajutor. Eu am făcut-o.
Campania se numește „Să Învingem Depresia”. A fost lansată de Janssen România alături de Coaliția Organizațiilor Persoanelor cu Afecțiuni Cronice (COPAC) și își propune să crească nivelul de informare și înțelegere despre provocările și stigma prin care trec cei care suferă de tulburări de sănătate mintală.
#SaInvingemDepresia
*Material susţinut de Janssen în cadrul campaniei „Să învingem depresia”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × 1 =