Un cadou fantastic pentru fanii Pink Floyd: filmul realizat după concertele „David Gilmour – Live at Pompeii” de anul trecut

Mii de cinematografe de pe tot globul au difuzat miercuri, 13 septembrie, lungmetrajul care combină secvențe din cele două concerte susținute anul trecut în iulie de David Gilmour la Amfiteatrul Roman din Pompeii. Ca vechi fan Pink Floyd, pe care o consider cea mai mare trupă a tuturor timpurilor, nu puteam lipsi de la una dintre vizionările din București (eu am fost la Happy Cinema, filmul a fost proiectat și la Grand Cinema).

M-am alăturat, așadar, fanilor cărunți, mulți dintre ei purtând tricouri cu însemnele trupei britanice, pe care nu-i întâlnești îndeobște la mall, dar care au ținut să-l vadă morțiș pe Gilmour – „vocea&chitara Pink Floyd”, cum scria pe afiș – revenit la 45 de ani după concertul Pink Floyd ce a cucerit planeta, grație documentarului lansat în 1972.

N-am să povestesc filmul – nici nu poate fi povestit, trebuie doar văzut și ascultat – mai ales că Happy Cinema îl va difuza și sâmbătă, 16 septembrie, de la ora 20.00.

Se cuvin menționate însă câteva diferențe notabile între concertul original (fără public) și cele două de anul trecut (primele cu public, vorba lui Gilmour, din perioada gladiatorilor, adică din anul 79 încoace, când a erupt Vezuviul și a îngropat orașul până în veacul al XVIII-lea).

  • Singura piesă interpretată și-n 1971, și-n 2016 a fost „One of These Days”

  • în „David Gilmour – Live at Pompeii”, artistul nu mai apare la bustul gol, ci în tricou.
  • Din formula de la Pompeii, nu mai putea fi prezent regretatul Rick Wright, iar Nick Mason și Roger Waters au alte priorități. Au deschis în mai o expoziție interactivă la Londra, The Pink Floyd Exhibition: Their Mortal Remains. Waters, după cum știți, e în America, în turneul de promovare al noului său album.
  • Concertele din 2016 au avut momente speciale în memoria membrilor care nu mai sunt: Gilmour i-a dedicat piesa „A Boat Lies Waiting” lui Rick Wright, iar, chiar dacă nu a menționat asta la microfon, „Shine On You Crazy Diamond” a fost perceput ca un omagiu pentru Syd Barrett, mai ales că unul dintre concerte, ce coincidență funestă!, s-a ținut fix la zece ani de la dispariția lui Barrett.
  • și cureaua chitarei lui Gilmour din 2016 a făcut trimitere la un mare dispărut: „strap”-ul i-a aparținut lui Jimi Hendrix, David primindu-l, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de la soția sa Polly, care îl cumpărase de la o licitație.
  • Dacă în 1971, n-au asistat la concert decât tehnicienii și echipa de filmare, în cele două seri din 2016 au fost și câte 2.600 de spectatori (pe gazonul micuței Arene Romane încap circa 3.000 de oameni), care au filmat cu telefoanele tot show-ul. Dar, la cât de scumpe au fost biletele – peste 300 de euro, dacă știu bine -, probabil că asta aș fi făcut și eu.
  • În 2016, au impresionat formulele desăvârșit britanice la care a apelat Gilmour adresându-se publicului („thank you very much indeed”, „we’ve had a lovely night”), jocurile de lasere puse la cale de lighting designerul Marc Brickman, din pricina cărora artiștii au fost nevoiți să poarte ochelari de soare, artificiile pentru care s-a primit aprobare doar cu câteva ore înainte de show, în consecință, audiența a fost mărită cu un număr respectabil de pompieri.

Fără doar și poate o chestiune de gust, aș avea două mari evidențieri ale prestației live din proiecția filmului lui Gilmour: „Run Like Hell” și „The Great Gig in the Sky”. Pe seama celei de-a doua piese chiar am avut o dispută amicală în redacție – dacă mie mi s-a părut una demnă de cea de pe albumul „The Dark Side of the Moon”, amicul Mihai Vasilescu a opinat că prestația trioului vocal de la Pompeii, Bryan Chambers, Louise Clare Marshall și Lucita Jules, nu o egalează nici măcar pe cea a lui Sam Brown, guest la un concert live Pink Floyd, darămite pe cea originală, a lui Clare Torry.

Fără să le compar vocile coriștilor cu cea care a intrat în legendă, rămân la părerea că ceea ce am ascultat în „David Gilmour – Live at Pompeii” e irepetabil și majestuos.

Partea vocală din „Marele concert din cer” e despre moarte. Iar „ștafeta” vocală a lui Marshall, Jules și Chambers ne face să auzim cum s-a ridicat un suflet la cer.  Sub aspectul unei reinterpretări, găsesc că frizează perfecțiunea.

E drept, perfecțiunea din această melodie nu poate fi atinsă decât de Clare Torry, cea care a fost chemată la o audiție de celebrul inginer de sunet de la Pink Floyd, Alan Parsons.

În mod paradoxal, Clare n-a debordat de entuziasm auzind propunerea – nu era fană Pink Floyd, în plus, își luase bilet la Chuck Berry. Până la urmă, s-a dus, iar băieții din trupă au rugat-o să facă o improvizație. Însăși varianta orchestrală se născuse așa: Richard Wright se juca la clape, iar David Gilmour la „Jedson lap steel”, neobișnuita chitară dispusă pe orizontală, la care David cântă și-n concertele de anul trecut. Au decis că sună bine și că le lipsește doar o voce. Așa cum avea să-și amintească Waters, acesta i-a spus lui Torry: „N-are versuri. E despre moarte – cântă ceva pe tema asta, fetițo”.

Clare, pe atunci o compozitoare în vârstă de 25 de ani, a cântat două variante, una mai bună decât cealalată. Gilmour a rugat-o să mai tragă una, ceea ce Torry a și făcut, doar că s-a oprit la jumătate: devenea repetitivă, și apoi, îi era clar că dăduse tot ce se putea mai bun (versiunea finală de pe album înglobează toate cele trei încercări).

Băieților le-a plăcut enorm ce-a ieșit, dar s-au manifestat rezervat, așa încât cîntăreața a plecat convinsă că pusese vocea degeaba. S-a prins că e pe album doar când și-a văzut numele scris pe el, într-un magazin de discuri, și l-a cumpărat.

Pentru că mi-a amintit de acestă poveste și de multe altele despre Pink Floyd, cred că „David Gilmour – Live at Pompeii” e un film înălțător, iar pentru iubitorii muzicii – o bucurie rară.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fourteen − 1 =