BodyPart_d7bf7996-9546-44af-aafd-742bf522bcb1

Când m-am îmbrățișat, în foaierul elegant și mirosind mereu a nou al Teatrului Metropolis, cu Liviu Lucaci am știut pe dată că în acea seară rece de iarnă dezolantă, vechiul amic nu va apărea pe scenă în „Cum se cuceresc femeile” (regizorul joacă alternativ o partitură secundară): mai erau zece minute până la spectacol. Iar Liviu era în civil, ascultând complezent anecdota ratării de către mine a petrecerii unui revelion cu Woody Allen. Deși Allen, autorul piesei „Play it again, Sam”, montată de Lucaci la Metropolis, spune, în dialogul său cu Stig Bjorkman, că apariția într-un spectacol e cel mai simplu lucru: „Nu-i nimic mai ușor decât să fii într-o piesă de teatru. Adică ai toată ziua liberă și poți să faci absolut ce vrei. Poți să scrii, să te relaxezi, tot ce vrei. Trebuie doar să apari la teatru la opt seara (…). Nu există tensiune din cauza emoțiilor. Piesa merge. Ești pe scenă cu prietenii tăi. Cortina se ridică. Joci. Durează cam o oră și jumătate. Și după două ore ești la restaurant și iei cina cu prietenii tăi. E cea mai ușoară muncă din lume”.

E drept că Allen a prestat cea mai ușoară muncă din lume puțin și doar la Broadhurst Theatre – „Mai cântă o dată, Sam”, regizată de Joe Hardy, e singura în care Woody apare pe scenă. A avut premiera pe 12 februarie 1969, an în care artistul avea să divorțeze de Louise Lasser pentru care divorțase de Harlene Rose, iar citicii i-au reproșat lui Allen însăși apariția sa în piesă.

47 de ani fără o zi – oare ce relevanță are acest detaliu, afară de obsesia noastră numerică din acest mileniu?! –  mai târziu, am văzut și eu acest spectacol de teatru-film (secvențele cinematografice îi aparțin regizorului Tudor Jurgiu).

Piesa poate fi socotită o „terapie de liniște și bun prilej de autocunoaștere”, cum o caracterizează protagonistul Claudiu Bleonț. Sau o comedie de situații despre experiențele erotice ale unui nevrotic newyorkez și despre fanteziile sale cinematografice, evadări din realitatea pe care Woody Allen o urăște, admițând, însă, că, din păcate, aceasta e singurul loc în care poți să mănânci o friptură bună. Deopotrivă, o nouă lectură românească a unui text relativ puțin jucat la noi, însoțită de proiecții din „Casablanca” – Allen, crescut în clasa de mijloc inferioară din Brooklyn, avea acces pe jos la 25 de cinematografe și vedea filme la foc automat  – dar și din fanteziile idilice ale personajului principal.

Ce-l califică pe Claudiu Bleonț, dincolo de vocație, pentru rolul principal ar putea fi sintetizat așa:

  • asemănarea frapantă cu Allen, mai ales când poartă șapca și ochelarii inconfundabili, dar și o aparență trupească firavă.
  • înălțimea relativ apropiată (Allen e cu o palmă mai scund decât Bleonț).
  • aerul năuc.
  • multiplele divorțuri din viața reală.
  • un amănunt ironic precum hazardul, faptul că „Bogart” (Angel Popescu, într-o apariție corectă) i se adresează lui Allen cu „puștiule” – firește, e un tic verbal al lui Bogey din „Casablanca”, dar și apelativul unui personaj jucat de Bleonț în „Concursul” lui Pița.

Așadar, cum se cuceresc femeile la Teatrul Metropolis, ați putea întreba spre finalul acestui crochiu. Cronicarul vă asigură că n-are nici cea mai vagă idee și îi suspectează atât pe autor (paradoxal, fiindcă a sedus nenumărate), cât și pe regizor (el însuși dramaturg talentat) de aceeași ignoranță. Sunt, totuși, câteva indicii în piesă. S-ar putea lăsa cucerite dacă ai umor, ești vulnerabil și un pic lunatic – rețete ale anti-seducătorului întruchipat de Woody Allen.

Actrițele din distribuție au fost cucerite, cu siguranță, de text, de unde și emfaza unor tușe destul de groase, demne de un show pe Broadway. Iar spectatoarele? Habar n-am! Pot bănui însă că, dacă nu le-a cucerit, măcar spectacolul de la Metropolis le-a oferit o plăcută deconectare înaintea cinei cu prietenii. Vedeți dumneavoastră, să fii spectator de teatru e aproape la fel de ușor ca și meseria de actor. Ai timp și înainte, și după. Ești între prieteni. Și mai cu seamă, poți să te dedici cu toată seriozitatea, așa cum face Woody Allen, misiunii de a nu te lua deloc în serios.

În tot cazul, dacă aveți ocazia, mergeți să vedeți spectacolul „Cum se cuceresc femeile”, următoarele reprezentații sunt pe 21 și pe 22 februarie. Evadarea, fie ea și facilă, din realitate e salutară precum o glumă care umple o tăcere prelungită.

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

thirteen + 20 =