Să-mi fie cu iertare, boieri dumneavoastră, ce vă ospătați cu bucate fine, evropenești, de vin azi în fața domniilor voastre cu mâncare țărănească!

Fiți pe pace, n-o să vă țin toată cronica în arhaisme (sau, în fine, voi mai presăra câteva). De fapt am fost într-un loc foarte cool, din centrul orașului, Grădina Verona, îndeobște plin de clientelă atent selectată din zona creativă și liberală a metropolei. Ce-mi veni, totuși, să încep așa? Are de-a face cu ce am comandat, un preparat țărănesc toată ziulica, dar care se bucură de mare trecere și la oraș: pastramă cu mămăligă.

Odinioară, să tot fie vreo 120 de ani de atunci, nu se mutase tot satul la oraș pe aceste plaiuri, iar preparatul despre care vreau să vă povestesc era apanaj rural. „Pastrama cu mămăligă caldă ori rece umple de satisfacțiune stomacul țeranului”, așa consemna, la 1895, medicul și academicianul Nicolae Manolescu-Strunga, într-o lucrare ce a făcut vâlvă în acele vremuri: „Igiena țeranului. Locuința, iluminatul și încălzitul ei. Îmbrăcămintea, încălțămintea, alimentațiunea țeranului în deosebitele epoce ale anului și în deosebitele regiuni ale țerii”.

Pentru că au trecut anii, obiceiurile s-au schimbat, iar acum pastrama umple de satisfacțiune și stomacul orășeanului. Bunăoară, dacă e o duminică splendidă de toamnă și ești în căutarea unui loc cu o ambianță plăcută, dar și cu mâncare gustoasă, grădina de pe strada Arthur Verona numărul 15 e locul potrivit.

Răsfățul nu s-a lăsat așteptat și a venit iute sub formă de meniu, de pe a cărui secțiune de weekend am ales o pastramă de berbecuț la grătar, servită cu mămăliguță, mujdei și castraveți.

Știu de la Radu Anton Roman, mai precis din volumul „Bucate, vinuri și obiceiuri românești” scris de regretatul cunoscător, că „pastrama cea mai bună e cea care se frige repede, în prima săptămână după ce s-a vânturat”. De la poetul-bucătar Mircea Dinescu am aflat, cred că dintr-o emisiune difuzată anul trecut, în care avusese „un invitat mai tăcut, un miel de toamnă”, că lângă o pastramă strașnică merge și o dulceață de ardei iute. Iar din experiența de bucureștean știu că e preferabil să mănânci pastramă doar în locurile în care ai încredere că nu-ți vor servi altceva (berbecuțul e destul de scump, așa încât nu m-a mirat să aud că au mai fost locuri în care cereai berbec și primeai oaie sau chiar porc…).

Fără să fie pantagruelică, porția a fost sățioasă și bine făcută. De poftă, am cerut și un desert: gălușcă cu prune în sos de vanilie și afine. Inutil să vă spun, așa cum sunt chitit ca în fiecare toamnă să mănânc pastramă cu mămăligă și să beau must, tot așa râvnesc la găluștile cu prune din care mâncam câte 12-14 în copilărie! Ei bine, meniul, pe care-l citisem pasager, anunța cinstit: am primit o singură gălușcă! E drept, bună!

O gălușcă pe posta de desert. una, da' bună!
O gălușcă pe post de desert. una, da’ bună!

Ce se bea la pastramă

Tot de la Radu Anton Roman citire: la pastramă se bea must. În afară de acesta, e păcat să te arunci la un vin de soi, care e „o operă de artă, clasică, limpede și riguroasă”. Am răsfoit iarăși meniul  de la Verona și am găsit potrivită oricare dintre aceste trei variante: must proaspăt (250 ml), pe care l-am și comandat, vin fiert clasic (vin roșu demsiec fiert cu scorțișoară, portocale, măr și zahăr) și respectiv vin alb fiert (vin alb demsiec fiert cu scorțișoară, portacle, măr, sirop de piersici).

Celebrități @ Verona

În ziua în care am fost la Verona l-am zărit, echipat corespunzător, adică în șorț de bucătar, decojind o ceapă roșie la care am jinduit instantaneu, chiar pe Mircea Dinescu (altminteri, la Verona vin des actori români, numai că, pentru a-i recunoaște, trebuie să mai și mergi pe la teatru!). De la prânz până, hăt, spre apus, poetul a pus în practică rețetele sale vestite de la Port Cetate, pe parcursul evenimentului desfășurat sub genericul „Ograda – cărți bune de mâncat”. Cum am găsit pe masă și o filă ce conținea unele dintre versurile de pomină ale lui Dinescu, fie-mi permis să le transcriu: „Scârța scârța scârța scârța/ Pâne nu-i, da-i simt tărâța/ Hârș și hârș și hârș și hârș/ n-avem oi, dar avem urși”.

Articolul a apărut în numărul de săptămâna trecută al revistei „Șapte seri”
Articolul a apărut în numărul de săptămâna trecută al revistei „Șapte seri”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one + fourteen =