Ies uneori la masă în oraș fără idei preconcepute, pofte insațiabile, pretenții de orgii culinare. Comand ceva simplu și mă bucur de atmosferă, de cei cu care sunt la masă, de ambianță, iar felul de mâncare pe care-l aleg, fără să treacă în subsidiar, devine pretextul întâlnirii.

Așa s-a întâmplat săptămâna trecută la o întâlnire între prieteni. Unul dintre ei a propus să mergem la Journey Pub (Enescu 25) și n-am avut nimic împotrivă. Mai fusesem în acest „Social Hub” pentru nomazi din centrul orașului, deschis oricui vrea să socializeze la terasă sau la etaj, să practice așa-numitele „board games”, să se bucure de prezența amicilor, dar și a tabletelor, să poată veni cu animăluțul de companie, să fumeze dacă vrea și să stea la nefumători dacă îi vine. Și, desigur, să mănânce, dintr-un meniu destul de bogat. Am optat în acest pub pentru ceva simplu, sănătos și de efect – curcan în sos gorgonzola, alături de care a venit o garnitură elementară, adică o porție de cartofi prăjiți.

N-a fost, să zic așa, o călătorie culinară cine știe ce sofisticată, deși servirea pieptului de curcan la grătar cu sos gorgonzola poate fi numit un stil mai nou de a prepara curcanul, iar combinația are o savoare aparte. Dar, cum vă spuneam, scopul nu fusese vreo experiență gourmet, ci întâlnirea cu prietenii pentru a creiona un plan lucrativ.

Dacă însă comand ceva ușor, nu înseamnă că și cobor ștacheta exigenței – rămân la fel de atent la gust, consistență, cântăresc porția din priviri, constat involuntar dacă a fost făcut la repezeală sau ba, îi dau în gând o notă bucătarului și una ospătarului – mici deformații profesionale. Și, desigur, savurez curcanul, cu care am o relație veche.

Cred că prima oară când am aflat că această pasăre, pe care încă n-o văzusem vie sau în farfurie, e comestibilă a fost când am văzut un desen animat de Tex Avery, „Jerky Turkey” – și azi mă stric de râs dacă îmi amintesc de el și-l caut pe YouTube. E o satiră la adresa părinților pelerini, debarcați la Plymouth și dedulciți la vânătoarea de curcani. Într-o secvență a deliciosului scurtmetraj de animație, năzdrăvanul curcan își prezintă calitățile și îi arată unui vânător tont ce pulpe și aripi apetisante are, ba își scoate și iadeșul din piept, pentru a-i demonstra calitatea sa remarcabilă. Înfometați, atât vânătorul cât și curcanul sfârșesc în localul „Mâncați la Joe”, unde eroii noștri ajung chiar așa, mâncați la Joe, în burdihanul imens al ursului proprietar.

hqdefault

De atunci colecționez toate poantele posibile legate de aceste păsări care, asta nu e nicio glumă, pot furniza organismului circa 65% din aportul recomandat de proteine zilnice. În preajma Zilei Recunoștinței, îmi vine invariabil pofta de astfel de carne și o prepar la domiciliu, fie că fierb niște pulpe cât toate zilele pe care le mănânc apoi cu hrean, fie că particip la prepararea unei piftii usturoiate de excepție.

Sau, pur și simplu, ies în oraș și savurez o porție de curcan care a ținut piept distracției, cum am făcut la Journey Pub, fără nicio legătură cu recunoștința, cu vechii pelerini sau cu sărbătoarea americană în care se consumă în mod tradițional curcani – singura ocazie din an în care, cum zicea ex-guvernatorul Schwarzenegger, poți să vezi în Los Angeles piepturi naturale.

* O variantă a acestui articol a apărut în „Șapte seri”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

18 + ten =