„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Jurnalist, scriitor, regizor și, înainte de toate, un nonconformist, Dan Alexe s-a stabilit la Bruxelles.
Mai întâi, i-am văzut filmul „Cabală la Kabul”, care deapănă o poveste extraordinară, documentarul însuși având un destin ieșit din comun.

I-am citit, pe nerăsuflate, și un roman, „Pantere parfumate” (Polirom). Apoi, l-am și cunoscut, descoperind că faima sa de tip dificil e o mare exagerare: Dan e șarmant, e o plăcere să tăifăsuiești cu el la un pahar de vin bun. Erudit, rafinat cunoscător al unor limbi rare, polemist de calibru – iată doar câteva trăsături care mă inspiră la acest om de litere cu totul special.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște? 
Să aibă puțină răbdare, pentru că sunt un mare timid.
Care este persoana cea mai apropiată de tine? 
Persoanele. Am să răspund iar foarte scurt: familia, dar mai ales cei doi copii ai mei, cărora le-am dat o identitate românească și i-am făcut, deși născuți și trăitori în Bruxelles, să vorbească o română curată, fără clișee repetitive și vulgarități. Și amândoi iubesc România, unde se simt acasă.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine? 
Familia, în special fratele meu Răzvan, care m-a sprijinit întotdeauna necondiționat, dar și figuri paterne care m-au ghidat abia ieșit din adolescență, dându-mi o direcție morală și intelectuală, altfel zis cei din „grupul de la Iași”, Luca Pițu, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi și Dan Petrescu. În ce mă privește, nu cred că am apucat încă să fac cuiva un așa mare bine. Poate, fără ca ei să-și dea seama, fac bine unora din pompoșii pe care îi trec zilnic prin zeflemea pentru că se iau prea în serios.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Momentul în care, proaspăt întors dintr-un prim turnaj în Afganistan, mi s-a furat la Praga totalitatea bagajelor și aparaturii, dar mai ales, benzile, casetele, materia filmului pe care aveam să îl refac, după mari eforturi, un an mai târziu. A fost un mare test și o lovitură de care nu eram sigur că o să mă pot vindeca.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
E vorba de același moment. Am ezitat atunci mult între a abandona totul, mergând undeva profesor la țară, și a căuta să mă întorc în Afganistan pentru a reface filmul și a-mi repara persoana rănită. Am reușit, ca într-o transă.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce? 
„Revoluția” din 1989… Pentru că a fost una din cele mai complexe și eficace mizanscene politice și un model de manipulare a mulțimii și a publicului, chiar și a opiniei internaționale. Pentru că a deschis epoca „post-adevăr”, a „fake news” și a lui „truth is not truth”.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Vama Veche. Sunt un adorator al locului, cu atmosfera lui unică de delăsare, și nu sunt de acord cu nostalgicii care se tot plâng că nu mai corespunde cu rezervația naturală elitistă pe care ei o visează și care n-a existat, de fapt, niciodată. Cei care spun că Vama ar trebui „salvată”, redată celor care-o merită și care ar putea după aceea să zburde iarăși acolo goi și superiori, netulburați de tentațiile modernismului și ale globalizării, aidoma zimbrilor din Hațeg sau sturionilor care nu pot fi pescuiți decât o dată la zece ani.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român. 
Ieri. Mă simt bine că sunt român în fiecare zi. Mă voi simți și azi, chiar trecând prin așa întrebări.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român. 
La o petrecere în Bruxelles, prin Parlamentul European, cu straie românești rău purtate, unde am văzut europarlamentari și funcționari europeni români molfăind prost limba de care zic că sunt mândri, cu amestecul acela de nesiguranță și aroganța parvenitului incult cu care nu dorești să fii asociat.
De ce ai ales să pleci din România?
Am plecat pentru că eram un exclus, fără viitor, marginalizat în urma reprimării grupului de la Iași pe care l-am pomenit, fără posibilitatea de a publica, fără speranța unei vieți normale. Am plecat crezând atunci, în 1988, că e definitiv, într-atât comunismul părea instalat pentru eternitate.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Cum am zis mai sus, evit orice e pompos și artificial. Nu sărbătoresc 1 decembrie, pentru că a luat tente stridente de identitate românească limitată, cu nuanțe etnice și cu amestecul BOR. Perspectiva e deformată, evenimentul a căpătat note de răzbunare metaistorică, de confirmare a unui presupus proces istoric natural, ca un scenariu predefinit. Aș prefera să sărbătorim un eveniment care să îi unifice pe cei de azi, nu unul care divizează și care exclude o parte a populației.

– Urmăriți și Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty + 14 =