„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Înainte de a fi solistul și sufletul trupei byron, Dan Byron e tipul pe care-l simpatizezi din prima. Pentru că e cultivat, șarmant și deschis. Are umor și conversație. Scrie la fel de bine precum cântă și cântă al naibii de bine. Motive pentru care sunt fan byron, dar și fan Dan (pe numele său real Daniel Radu).

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că stau prost cu memoria și mi-aș cere scuze că nu-mi amintesc nici cum îl/o cheamă, nici dacă și unde ne-am mai întâlnit. Mi se întâmplă destul de des să salut necunoscuți sau să trec nepăsător pe lângă oameni cu care am interacționat la un moment dat, nu pentru că aș avea vreo plăcere ascunsă, ci pur și simplu pentru că hard-disk-ul meu e old-school, iar ploaia de informații din ce în ce mai torențială. Chiar, tu cine ziceai că ești?

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
A mea nevastă cu care împart vrutele și nevrutele, dar sunt destul de apropiat și de trupă și am și câțiva prieteni buni. Cât despre maică-mea, nici nu are sens să îți mai povestesc, încă vorbim zilnic la telefon.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine. Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Probabil cel mai mare bine mi l-au făcut ai mei părinți când au decis să mă dea la școala de muzică. Ei nu voiau să fac neapărat vreo carieră din asta, urmăreau doar să îmi dea ceva de lucru, să îmi devieze traiectoria de posibil derbedeu, să mă țină departe de maidanul Pantelimonului copilăriei, care nu era în niciun caz cartierul liniștit din ziua de azi. Bineînțeles că n-a ieșit chiar așa cum și-au închipuit, dar educația cu pricina îmi prinde tare bine acum. Interesant e că au făcut același lucru cu fratele meu mai mare, care, ca și mine, și-a făcut o carieră din asta (deși foarte diferită), însă el e la polul opus, e tare nefericit și și-ar fi dorit să fi optat pentru altceva. Ba chiar i-a interzis fiului său să se apropie măcar de ideea de muzică, fără să-i pese dacă pe puști l-ar interesa sau nu. Cât despre mine, nu cred că am făcut cuiva cel mai mare bine încă.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Probabil le-aș povesti despre cum am traversat țara cu autostopul în 2002. Am plecat din Vama Veche, după vreo două săptămâni de stat pe plajă, și am luat-o cătinel-cătinel, din oraș în oraș, trăgând pe la prieteni, vizitând tot ce se putea vizita, chefuind de multe ori, până am ajuns în Timișoara și apoi în Cluj. Am plecat doi la drum, iar pe parcurs, pe când eram în satul Clopotiva de la poalele Retezatului, ne-a ajuns din urmă încă un prieten. Bineînțeles că povestită așa, toată aventura n-are niciun farmec, dar dacă intri un pic în detalii, totul se transformă. Primul detaliu e că nu aveam niciun ban. Al doilea e că toată chestia asta a durat vreo lună. Să mai zic și că eram îndrăgostit? Sau că de fapt porniserăm spre Paris, că voiam să vedem Luvru?

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
30 octombrie 2015. Spre norocul meu, n-am fost în Colectiv în noaptea aia pentru că aveam un spectacol la Teatrul de Artă, dar m-aș fi dus cu drag, mă știam cu doi din membrii Goodbye to Gravity, iar Bogdan, toboșarul, mi se lăudase cu vreo lună înainte cu marile lor realizări. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce stări au trecut supraviețuitorii din momentul x până acum, la fel cum nici nu vreau să-mi închipui cum e să fii o masă de carne inconștientă într-o grămadă fumegândă. De-a lungul nopților următoare am dormit puțin spre deloc, la fiecare 5 minute aflând de vreun alt prieten internat sau de o altă cunoștință care se stinsese din viață. Am încercat să ajut cât am putut și cât m-am priceput, dar adevărul e că n-am depășit niciodată acel moment.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre Caragea, fanariotul care a domnit în Valahia în secolul XIX și care servește drept model conducătorilor noștri de azi. Ce a făcut Caragea? A, nimic nasol, doar a furat tot ce a putut fura, și-a făcut o ditamai averea, apoi a fugit în străinătate și a trăit bine merci până la adânci bătrâneți. Și cum îi tratăm noi în ziua de astăzi amintirea? Păi uite așa, îl lăsăm să aibă o stradă cu numele lui în București. De ce aș povesti asta? Pentru că ne definește, suntem uituci și indulgenți.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Pe o plajă pustie, departe de toate mamaile, acolo unde nisipul din clepsidră ezită să curgă și zilele sunt lungi cât o săptămână, acolo unde muzica se aude doar dacă e cântată de cineva iar marea șușotește la picioarele tale ca o amantă. Ăăăă… ce ziceam? A, da, undeva departe de civilizație, bineînțeles.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Nu cred în teritorii și nații, sunt doar niște convenții asupra cărora înaintașii noștri au căzut mai mult sau mai puțin de acord, încercând să rezolve necesitățile vremurilor lor. Iar faptul că întâmplător fac parte dintr-o nație mică din Europa Orientală nu mă face să mă simt special. Mai mult, nu simt că aș câștiga vreun meci de tenis când obține Halep vreo victorie. Și mă întreb dacă cei care o fac participă și la antrenamente. A, bineînțeles, o super tenniswoman care muncește până la epuizare, jos pălăria, nimic de reproșat, dar faptul că întâmplător s-a născut în interiorul aceluiași teritoriu nu înseamnă că și eu sunt special.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Nu cred că m-am simțit niciodată stânjenit. Când plec prin vest și cineva își schimbă comportamentul la aflarea originii mele nu-mi e niciodată rușine, mai degrabă mi-e milă de respectivul/a nefericit/ă. Iar când mi se întâmplă să întâlnesc mitocani pe la noi știu că și ei îi au pe ai lor, m-am intersectat cu destui. E drept că am dat și peste o grămadă de oameni mișto, dar și pe aici am cunoscut o mulțime.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc în România pentru că, dincolo de lipsa autostrăzilor (care pe noi, artiștii care dăm ture de țară în continuu, ne afectează profund) și a unei infrastructuri împământenite care să sprijine muzica ne-clasică, dincolo de politicienii corupți cu idealuri fanariote, dincolo de sărăcia din afara marilor orașe, mă simt în siguranță, iar în momentul ăsta din istorie siguranța e pe cale de dispariție. În plus n-aș putea să-mi mut toți prietenii în altă parte, ar fi chiar imposibil, deși dacă m-aș căra eu, cu low-cost-urile astea aș putea veni destul de des să-i văd – dar atunci, dacă aș veni des, de ce să mai plec? Bineînțeles că am avut și eu momentele mele apropo de plecat. Prima dată am visat să mă mut la Berlin. Îmi plăcuse atât de mult orașul, atmosfera, oamenii, încât aș fi fost în stare să las totul baltă și să mă car. Ar fi trebuit să o iau de la capăt, de jos, cântând pe stradă eventual, încercând să-mi găsesc oameni cu care să fac o trupă, petrecându-mi serile prin cluburi, că doar-doar oi cunoaște pe cineva important, scormonind net-ul după agenți de booking și PR etc. etc. chestii pe care aici le aveam deja. Se înțelege că toate cele enumerate mai sus papă timp și bani, iar investiția asta e riscantă, nu știi dacă va avea vreodată și profit. Ar fi însemnat să nu mai scriu mare lucru, să cânt doar ca să mă pot hrăni, să mă chinui într-o mare de necunoscuți, fără niciun sprijin. Același lucru mi s-a întâmplat și cu Londra, un alt oraș de care m-am îndrăgostit. Am vorbit o groază cu Lu, o prietenă bună, englezoaică de la mama ei, care m-a sfătuit să mă gândesc bine înainte să fac orice pas, pentru că orașul în care trăiești nu e atât de important dacă stai într-un birou opt ore și îl vezi doar pe fereastră. Acum, cu situația politică dezastruasă, am avut de multe ori momente de meditație asupra emigrării, dar dacă plecăm toți, pe ăștia cine îi mai oprește?

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita
(memorabil).
În ultimii 12 ani serbez aniversarea byron. Pe 1 decembrie 2006 a fost concertul de debut al trupei, la Lăptăria Enache. Veniseră foarte mulți curioși, eu tocmai ce plecasem din Urma, care avea o groază de fani fideli, iar Lăptăria devenise neîncăpătoare. Era parte din obiceiurile casei să se întârzie, în general concertele erau anunțate pe la 10 și începeau pe la 11, dar în acea seară totul avea să se decaleze încă și mai mult. Toboșarul nostru de pe atunci, Cristi Mateșan, era la Buftea la ceva sărbătoare a Pro-ului, unde trebuia să cânte cu Loredana. Evident că s-a decalat totul și acolo, iar managerul nostru, Codruț Dumitrescu (care era virgin, nu mai făcuse niciodată management pentru trupe) făcea 13-14 prin public, așteptând să-l ia cu mașina. Au fost niște momente îngrozitoare, în care mă ascundeam pe la toaletă să nu dau ochii cu Alex Săndulescu, organizatorul evenimentului, care îmi sugerase deja să amânăm totul, că deja s-a întârziat prea mult. Ar fi fost culmea să începem cu o amânare! În fine, ca să nu mai lungesc povestea, la un moment dat lui Mateșan i-a venit un înlocuitor, care l-a schimbat în timpul unei piese (nu s-a văzut, oricum în fața lui era un întreg taraf, iar muzical s-au sincronizat imediat), iar Codruț a reușit să facă din Buftea până la Lăptărie 18 minute (!!). Ne-a sunat din parcare și ne-a sugerat să ne urcăm pe scenă. Mateșan și-a dat jos haina de pe el din mers și s-a așezat direct la tobe, începând prima piesă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 − 1 =